Acum 25 de ani regimul comunist și dictatura personală a lui Nicolae Ceaușescu făceau implozie într-un mod dramatic, după fuga televizată a cuplului prezidențial cu elicopterul. Prăbușirea era rapidă și categorică, în ton cu extrema găunoșenie a sistemului. În aceeași zi brașoveanul Nicușor Vlase venea acasă, fericit. Tânărul de 19 ani se alăturase cu o zi înainte manifestanților, strigând pentru libertate, iar acum își asigura părinții că nu va păți nimic ieșind din nou în stradă. Peste cinci zile aceștia îi vor găsi cadavrul la morgă; apoi vor căuta vreme de 25 de ani responsabilii crimei și circumstanțele ei, singuri și împotriva instituțiilor statului, nu cu ajutorul lor. Alți peste o mie de oameni au murit înainte și după 22 decembrie 1989, dosarele Revoluției încă nu au ajuns în fața instanței.
Născut în septembrie 1985, Valentin Câmpeanu este abandonat de mamă imediat și ajunge în orfelinat. La cinci ani e diagnosticat cu HIV și dizabilitate mentală severă și ajunge într-un Centru pentru Copii cu Handicap. Acolo stă până la 18 ani când statul decide că, deși mult, mult mai neajutorat și mai vulnerabil decât un preșcolar, Valentin este adult și poate să-și poarte de grijă singur. Între septembrie 2013 și februarie 2014 este pasat repetat între instituții, iar starea sa mentală și fizică se deteriorează. Pe 20 februarie reprezentanții CRJ îl găsesc pe un pat într-o cameră neîncălzită, aproape gol. E incapabil să se deplaseze și să se hrănească, iar angajații spitalului refuză să-l atingă. ”Adultul” are 1,68m și 45 de kilograme. Va muri în aceeași seară. La fel ca în cazul lui Nicușor Vlase, nu are loc o autopsie – dacă acolo era din ordin, aici dintr-un persistent dezinteres. La fel ca în cazul lui Nicușor Vlase, sunt sute, mii de alte cazuri Valentin Câmpeanu.
Ce mai au în comun aceste două cazuri este intervenția categorică a Curții Europene a Drepturilor Omului. E rușinos că spațiul public și mediatic este invadat periodic de înalți demnitari născocind ”drepturi” pentru ei înșiși, gen Adrian Năstase, Frunda Gyorgy și alți papagali care le cântă în strună, și pe care CEDO îi face ulterior de râs. În schimb, sunt aproape absente cazurile în care drepturi fundamentale sunt pe larg și sistematic călcate în picioare de către statul nostru. Cazuri în care statul este condamnat repetat și apăsat la Strasburg, cum sunt cele două sus-pomenite, și multe altele.
În fine, cele două cazuri mai au ceva în comun, poate ceva mai greu de reperat, întrucât este o absență. Există o instituție începând cu 1991 căreia Constituția îi oferă exact acest rol explicit: apărarea drepturilor și libertăților personale. Singura mențiune a acestui ”Ombudsman” în deciziile CEDO este în cazul Câmpeanu: reprezentantul statului nostru pretindea că Valentin, cu un IQ de 30, fără un tutore legal și cu boli debilitante, ar fi putut apela la Avocatul Poporului(!) Firește, judecătorii europeni n-au fost impresionați deloc de argument.
Ajuns aici lucrurile par destul clare: Avocatul Poporului (AvP) demonstrează o incapacitate cronică de a-și îndeplini rolul mandatat de legea fundamentală. Fie găsim o cale să se îmbunătățească situația, fie desființăm cu totul instituția, și ne bazăm pe mai departe pe societatea civilă. Doar că între timp chiar perspectiva de a-i îmbunătăți situația a devenit mult mai complicată.
* * *
Avocatul Poporului are un rol foarte important, dar în relația cu celelalte instituții nu are aproape deloc pârghii de putere, cu o singură excepție. Iar această atribuție singulară a făcut ca instituția asta extrem de discretă să ajungă recent în prim plan: doar titularul are voie să atace direct o prevedere legală în fața Curții Constituționale. Legile pot fi atacate înainte de promulgare și de parlamentari sau de președinte. Ordonanțele de Urgență, în schimb, intră în vigoare imediat; ceea ce înseamnă că prerogativa AvP e singurul obstacol în calea unui OUG neconstituțional. În succesiunea rapidă de acte de violență instituțională din vara lui 2012 unul a fost îndepărtarea forțată a titularului funcției, și înlocuirea lui cu un om de încredere al guvernului. Putem doar specula dacă, rămas în funcție, dl Iancu ar fi contestat OUG-urile neconstituționale emise cu ocazia loviturii de stat. Știm în schimb că înlocuitorul său, dl Dorneanu, n-a făcut așa ceva – și putem specula că aceasta a fost una din condițiile numirii sale. Încercând să calmeze apoi scandalul internațional, guvernul USL a promis în scris Comisiei Europene, între altele, că va numi în locul său un Avocat al Poporului agreat de toate forțele politice. Nu s-a ținut de cuvânt. Majoritatea guvernamentală l-a pus ulterior în post pe Victor Ciorbea, care s-a dovedit la fel de obedient.
Dl Ciorbea a primit solicitări publice privind atacarea la Curtea Constituțională a unor OUG emise de guvernul Ponta, cel privind legea educației sau cel privind migrația aleșilor locali. Le-a respins fără drept de apel. Motivația refuzului e pompoasă, emfatică și stupidă. Dl Ciorbea are pretenția că AvP trebuie să intervină doar în cazul în care OUG-ul privește doar drepturile omului. E o aberație stupefiantă, a tolera intrarea în vigoare a unui act care încalcă constituția reprezintă violarea unui drept fundamental, indiferent ce prevede actul pe fond. Mai mult, dacă legile și constituția nu sunt apărate de orice atac atunci fundația tuturor celorlalte drepturi e în primejdie. Dl Ciorbea e în situația unui responsabil cu ordinea publică care refuză să intervină atunci când cineva trage cu o mitralieră pe stradă cu argumentul că până acum a tras doar în aer. Mai departe, dl Ciorbea explică cum intervenția sa ar fi una ”într-o dispută politică” (sic!) iar el trebuie să fie ”imparțial, neutru”. Aici ar trebui să fie o palmă usturătoare celor care au vorbit și vorbesc în aceeași termeni despre vara anului 2012 – presupunând că aceștia s-ar simți, dar în același timp este și o altă bătaie de câmpi. Dl Ciorbea (se face că) nu înțelege titulatura funcției sale: avocații nu trebuie să fie imparțiali. Nu știu dacă dl Ciorbea, pe când era avocat obișnuit, i-a explicat vreunui client de-al său, ”înțeleg punctul tău de vedere dar procurorul are o cu totul altă părere, așa că eu o să mă situez undeva la mijloc – echidistanță și imparțialitate, mă-nțelegi?”. Rolul AvP este să fie de partea poporului, în privința drepturilor și libertăților fundamentale, să apere cu toate mijloacele legale la îndemână această PARTE în disputa cu celelalte autorități. În privința atribuției, ori de câte ori are cel mai mic argument temeinic că o prevedere legală ar putea fi neconstituțională, AvP are datoria de a o ataca la CCR, acolo e instituția care are datoria imparțialității. Or, la ambele OUG-uri i se aduseseră argumente peste argumente, dar le-a ignorat pe toate, oferind în schimb aiurelile de mai sus. Recent OUG 55 a fost declarat neconstituțional, dar efectele sale s-au produs și încă persistă. Și dl Ciorbea încă persistă în postul său, inclusiv după ce a asistat complet mut și impasibil la încălcarea sistematică a dreptului la vot în cazul românilor din Diaspora. O rușine națională.
Acum, trebuie spus că dl Ciorbea e irelevant în discuție, servește doar ca exemplu. Presupunând că dlui Avocat i s-ar acoperi datoriile și cumva i s-ar dezvolta miraculos și o coloană vertebrală, problema instituțională ar rămâne acolo, căci precedentul e stabilit. Puterea politică a stabilit o modalitate de a încălca Constituția prin OUG-uri, cu condiția complicității Avocatului Poporului; puterea politică a stabilit o modalitate de a înlocui un titular al funcției care riscă să le facă probleme cu unul obedient[1]. Între 2012-2014 piesa asta s-a jucat cu Ponta, Antonescu, Dorneanu și Ciorbea. Dacă nu facem nimic, pe viitor vom avea cu siguranță o altă reprezentație și cu alți actori; dar aceeași piesă, farsă sau tragedie, cum ne va fi șansa.
* * *
Ce-i de făcut? Primul lucru, trebuie desființate OUG-urile! Problema de mai sus reprezintă doar un argument în plus, de fapt. Cât timp Ordonanțele de Urgență există, funcția de Avocat al Poporului va reprezenta acest interes particular și important pentru puterea politică, încât e greu de crezut că ar putea accepta o persoană cu adevărat independentă să ocupe postul. Și nu cred că există o cale fezabilă și de dorit de a exclude cu totul instituțiile politice din numirea titularului funcției. În schimb, se poate lua exemplul numirilor de la conducerea parchetelor: numirea și eventual revocarea Avocatului Poporului ar trebui să implice mai multe instituții, unele din sfere externe celei politice.
Apoi, odată ce avem premisele numirii unei persoane independente în post, modul în care funcționează instituția trebuie regândit în acord cu rolul și poziția ei. Citesc la secțiunea de ”Cazuri rezolvate” pe pagina de web, ultima ispravă menționată acolo este faptul că în 2011 instituția a primit o petiție adresată unei Case de Pensii și a retrimis-o acolo. Nu e ceva rău – cu siguranță că a contat pentru petiționar! – dar rolul unei instituții fundamentale ar trebui să fie ceva mai mare decât să asigure că o anumită cerere ajunge acolo unde trebuie și primește răspuns! Dacă există o noimă pentru instituție ea este să ofere poporului un aliat intangibil din interiorul sistemului, unul care să fie preocupat mai puțin de probleme punctuale cât de disfuncționalități la un nivel major și sistematic, care conduc la încălcări pe scară largă ale unor drepturi. De la instituirea ei, acum 24 de ani, instituția ar fi trebuit să fie mereu prezentă și activă, exercitând presiune publică constantă și efectivă pentru aflarea responsabililor pentru victimele revoluției, pentru ajutarea copiilor cu dizabilități și/sau instituționalizați, pentru respectarea strictă a Constituției și legilor, pentru respectarea drepturilor de proprietate șamd. Dacă poate să facă asta, pe viitor, cu atât mai bine. Dacă nu, atunci poporul n-are de ce să plătească în continuare pentru un avocat ”imparțial, neutru” și absent.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
