În ”Lebăda Neagră”, dl Taleb vorbește despre inabilitatea minții umane de a percepe diferența, asimetria fundamentală dintre trecut și viitor. Trecutul fiind determinat, în virtutea faptului că s-a petrecut, uităm că a fost la un moment dat viitorul nesigur al unui trecut și mai îndepărtat, și ni-l imaginăm o consecință predictabilă a acestuia. Pe baza acestui defect de introspecție eliminăm apoi și incertitudinile din viitor, și-l proiectăm pur și simplu ca o extensie a trecutului. Mintea umană are o aversiune față de incert. Simplificat, punem semnul egal între afirmațiile ”asta s-a întâmplat”, ”asta trebuia să se întâmple” și ”asta se va întâmpla și pe viitor”, deși prima este un fapt iar celelalte două amăgiri periculoase. E o orbire care explică multe tragedii naționale sau personale[1].
Asta explică schimbarea radicală din dezbaterea politică din țara noastră, după alegerea dlui Iohannis în postul de președinte : victoria candidatului opoziției s-a întâmplat, ceea ce înseamnă că era sigur că se va întâmpla, ceea ce înseamnă că toată dezbaterea despre cum au fost organizate aceste alegeri a devenit cumva inutilă, pentru că dacă tot procesul s-ar relua în viitor, rezultatul va fi la fel. O amăgire periculoasă pe care vreau să o resping vehement aici. Este obligatoriu să continuăm dezbaterea, ignorând rezultatul alegerilor, tocmai pentru că n-a fost absolut nicio garanție că era obligatoriu să fie cel pe care-l știm, și cu atât mai mult că rezultatul unor alegeri viitoare, pe aceleași coordonate, va fi la fel ca în 16 noiembrie. E nevoie nu doar de o dezbatere, ci și de o reformă radicală… dar pentru asta e nevoie, parafrazând un personaj al dlui Chesterton, să facem o pauză de la căutarea unei soluții ca să vedem mai întâi care e problema.
Ca să fac o paranteză, haide să spun unde NU este: în parlament. Acesta a devenit cumva echivalentul ca instituție publică a unui ”whipping boy”. Începând cu sec. XV-XVI, prinții europeni creșteau împreună cu un băiat de origine comună, menit să fie pedepsit fizic în locul lor atunci când făceau o boacănă. La 25 de ani de la restabilirea instituției, un pic cam bătrân pentru rolul ăsta, parlamentul nostru e menit aceluiași lucru. De fiecare dată când o altă instituție dă un rateu discuția despre reformă ia imediat ca țintă parlamentul. E ridicol. Metoda de acum 500 de ani era rațională, în gândirea de atunci, și cu siguranță era eficace. Echivalentul ei în domeniul reformei instituționale de la noi este irațional și complet neproductiv. Avem instituții care trebuie reformate radical, altele chiar desființate, dar în dezbaterea publică și în reforma efectivă sunt protejate mai abitir decât copiii de os regesc. În schimb, în locul lor, parlamentul stă mereu la dispoziție pentru o formă sau alta de pedeapsă[2].
Nu parlamentul, ci două instituții și-au dat concursul pentru a perverti desfășurarea acestor alegeri: cea a Ordonanțelor de Urgență și Avocatul Poporului.
* * *
OUG-urile au devenit o problemă constantă aproape imediat după ce au apărut, în constituția din 1991. Guvernele ar fi trebuit să folosească această cale de legiferare doar în situații de urgență, excepționale. În loc de asta, toate(!) guvernele le-au folosit ca mod de legiferare curent. Revizuirea legii fundamentale din 2003 a subliniat și mai apăsat caracterul lor extraordinar, dar în termeni practici a adăugat doar necesitatea formală de a motiva urgența. Efectul ei a fost nul, OUG-urile au continuat să curgă. Vara anului 2012 a adus însă o escaladare teribilă a problemei reprezentate de OUG-uri, față de care problema numărului lor a devenit nesemnificativă. Parte a tentativei de lovitură de stat, guvernul Ponta a adoptat atunci un șir de OUG-uri cu intenția – și efectul! – încălcării legii fundamentale. Acest tip de legiferare prezintă în mod inerent acest pericol: intră în vigoare imediat, înainte de a fi controlat Curtea Constituțională. Mai rău, controlul Curții nu poate viza efectele deja produse de un OUG, căci decizia ei acționează doar pentru viitor. Și mai rău, judecătorii sunt dependenți tot de puterea politică pentru a corecta situația neconstituțională care persistă și după ce actul a fost anulat, pentru că CCR nu poate legifera[3]. Cu alte cuvinte, nu avem niciun fel de bariere formale împotriva unui guvern dispus să folosească OUG-urile ca armă de anulare a Constituției[4]. Cât despre cele informale, cum ar fi presiunea publicului și societății civile, nu doar atunci ci chiar și acum sunt voci distinse care refuză să accepte natura evenimentelor din vara lui 2012, și își mențin punctul de vedere stupefiant că a fost ”doar o dispută politică”. Că tot vorbeam de orbire.
Prin urmare, cel puțin pentru cei care văd lucrurile așa cum sunt, n-a fost o surpriză că dl Ponta continuă să folosească această armă în interesul propriu. Asta a făcut și la alegerile din 2014. Aici e problema cea mai gravă. Guvernul Ponta a adoptat două OUG-uri vădit neconstituționale menite să ajute candidatul Ponta să câștige: OUG 45/2014, prin care, între altele, s-a reintrodus posibilitatea votului multiplu[5], și ceva mai cunoscuta OUG 55/2014, prin care s-a deschis posibilitatea racolării primarilor. Ambele au fost adoptate fără niciun fel de probleme pentru guvern, și și-au produs consecințele intenționate. La asta s-a adăugat frauda efectivă, și încălcarea dreptului la vot românilor din Diaspora. Repet, în caz că gravitatea situației v-a scăpat: dl Ponta a călcat repetat, cu bună știință și rea intenție constituția pentru a se face pe sine șeful statului. N-a reușit, in extremis, și acum plânge cu lacrimi de crocodil și minte[6] că a greșit făcând toate astea. Ar fi putut foarte bine ieși, caz în care înclin să cred că regretele sale ar fi lipsit cu totul. Iar într-o repetare pe aceleași coordonate a procesului electoral pot presupune că va decide, nu că a făcut prea mult în direcția violării legii fundamentale, ci prea puțin. Și aș vrea să înțelegeți că e posibil, probabil chiar să se repete procesul pe aceleași coordonate instituționale, eventual cu alți actori, pentru simplul motiv că aproape nimeni nu mai ia în discuție schimbarea lor!
Altfel, schimbarea ar fi extrem de simplă: Ordonanțele de Urgență trebuie desființate din Constituția noastră, punct. Haide să nu le mai dăm fără sens un statut complet nemeritat, indispensabilitate și intangibilitate. OUG-urile nu sunt deloc, chiar deloc indispensabile funcționării unui sistem politic. Din contră, produc oricum haos, fără să luăm în discuție abuzul, și au beneficii minimale. Le putem înlocui fără probleme cu un mijloc sau altul de legiferare rapidă care să împiedice să fie abuzate, ca număr, și care să facă imposibilă ocolirea arbitrului constituțional.
Alegerea dlui Iohannis este descrisă ca o ”lebădă neagră”, în accepțiunea dlui Taleb. Pe cât pot eu să spun, nu este. Din cele trei criterii oferite de autor doar două sunt îndeplinite: este un eveniment cu impact major și privind retrospectiv îl facem perfect explicabil și chiar predictabil. Nu îndeplinește ultimul criteriu obligatoriu, care cere să fie un eveniment izolat, înafara așteptărilor obișnuite, fără precedent. Nu este, adică nu ar trebui să fie. Electoratul român a mai produs astfel de răsturnări de situație, refuzând să aleagă candidatul care avea mai toți augurii de partea sa, sondaje, presă și putere politică, abuzată eventual în folos propriu, și alegând în schimb candidatul aparent fără șanse. Acesta a fost cazul alegerilor din 2004, și a unui număr consistent de alegeri locale – de exemplu, cele de la primăria Sibiu, din 2000. În schimb, alegerea dlui Iohannis chiar riscă să fie, din păcate, un prilej de orbire, exact genul de orbire care ne face să ratăm ”lebedele negre”, cele catastrofale. Repet, începând cu 2012 OUG-urile sunt folosite ca instrumente de încălcare programatică a constituției, începând cu 2014 încălcarea asta vizează specific câștigarea unor alegeri, și nu întâmpină niciun fel de obstacol. Vin alte runde de alegeri, lucrurile sunt neschimbate, la un moment dat electoratul va obosi, va rata sau va fi împiedicat să mai învingă acest abuz, și puterea va fi câștigată prin încălcarea legii fundamentale, cu tot ce implică asta. Asta va fi adevărata lebădă neagră. Dar putem încă să o albim.
Citeste intregt articolul si comenteaza pe Contributors.ro
