După o campanie electorală faraonică şi o relaxare scumpă în Dubai, Victor Ponta a intrat în faza pocăirii. Îşi cere scuze pentru aroganţele premergătoare prezidenţialelor, admite cu jumătate de gură că poartă vina cozilor la vot din diaspora şi abdică de la titlul de doctor plagiator de care s-a agăţat în ultimii ani. Cea mai gri cenuşă este distribuirea pe contul său de Facebook a unui articol care sugerează necesitatea „excluderii” din PSD a lui Ion Iliescu.
Desigur, zice Ponta, „nu sunt de acord în totalitate, dar ceva îmi spune că [autorul] are dreptate mai mult decât pot eu azi să înţeleg”. Ponta a apucat-o deci pe drumul Damascului şi declară că îi doreşte drept maeştri întru iluminare pe câţiva noi intelectuali de stânga.
Pregătiţi-vă! După eşecul celor două operaţiuni anterioare - „cel mai cinstit guvern” şi „mândru că sunt român” – începe a treia: marea pontăire!
Victor Ponta amestecă voit în rândul intelectualilor menţionaţi numele unor personaje rezonabile cu cele ale unor indivizi fanatizaţi şi apropiaţi de extrema stângă. E mişcarea clasică prin care se încearcă atât atragerea tinerilor cu simpatii socialiste moderate, cât şi trezirea interesului grupusculelor radicalizate, care au potenţial militant.
Victor Ponta îi menţionează pe Radu Magdin, tânărul consultant politic care emană un echilibrat aer bruxellez şi pe care tocmai l-a numit consilier onorific, sau pe Ioana Lupea, socialistă inteligentă şi cu o carieră de jurnalist onest în spate.
Dar pontăirea nu e niciodată pontăire adevărată fără obligatoriile stridenţe extreme.
Intră în scenă Costi Rogozanu, acum mulţi ani un analist de stânga lucid transformat astăzi, regretabil, într-un Costică Botezătorul marxiştilor. Probabil premierul Ponta nu a citit constant creaţiile ardentului marxist (de neiertat păcat!).
Ar fi aflat cum domnului Rogozanu îi pute tot ce e viu (de la Pleşu până la Tony Blair), şi laudă ce e mort (în esenţă Marx şi Lenin). Ar fi constatat cum personajul înfierează organizații solide pentru contractele de finanțare câștigate de la statul european, în același timp ridicând în slăvi implicarea statului în tot și-n toate. L-ar fi văzut spumegând contra jurnaliștilor plătiți prin mecanismul publicității corporatiste, dumnealui fiind plătit exact prin același mecanism, avându-i în plus drept intermediari pe Sorin Ovidiu Vântu sau Cozmin Gușă. Sau reducând dezbateri complicate despre sănătate (şi altele) la stereotipul "luptei de clasă".
Abordările domnului Rogozanu se limitează la a arăta spre bârna din ochiul celorlalți, fără a-și scoate propriul stâlp din creier. Nu construiește nimic. Nu propune vreo soluție concretă. Nu e stăpân în niciun domeniu concret care cere o expertiză minuțioasă. Nu are nuanțe și nici îndoieli. Doar demolează.
Victor Ponta enumeră printre apostolii noii stângi și „echipa de la CriticAtac”. Condusă de Vasile Ernu, un tip mult mai inteligent decât demolatorul mai sus menţionat, linia ideologică a acestei echipe este clară: foarte, foarte la stânga şi foarte, foarte anti-occident.
În urmă cu un an, în timpul protestelor din Kiev acolo unde îşi riscau pielea şi câţiva jurnalişti români, CriticAtac reproşa din fotoliu că aceştia nu au subliniat suficient „rolul extrem de important jucat de extremiştii de dreapta” în revoluţia ucraineană şi avertiza că neofascismul ar putea deveni politică de stat în Ucraina după înlăturarea pro-rusului Viktor Ianukovici. Câteva luni mai târziu, extremiştii de dreapta câştigau procente mici în alegerile ucrainene, iar televiziunile lui Vladimir Putin abundau în acuze la adresa neofasciştilor care controlează Ucraina şi stăpânesc Europa.
Dacă nu excelează în analize de politică externă, drept este că dl Ernu are evidente calităţi organizatorice şi, vorba colegului Laurenţiu Diaconu-Colintineanu, ar fi un bun ministru al Culturii şi Investigării Minunilor Comunismului într-un viitor guvern Ponta 5.
Lăsând hazul de necaz la o parte, sunt convins că România are nevoie de un partid socialist serios. Dar nu unul controlat de baroni şi condus de plagiatori, ci un partid socialist cu rigoarea SPD-ului german sau creativitatea laburiştilor britanici.
Victor Ponta a ales însă să ignore existenţa unor astfel de socialişti aflaţi chiar sub nasul său. Mă refer de pildă la personaje interesante precum Sorin Moisă, deja un eficient europarlamentar socialist, sau la nucleul Institutului Aspen România, condus de Andrei Ţărnea, unde Ponta nu caută idei pentru că preşedinte este Mircea Geoană, duşmanul său politic.
Socialismul de tip european prezent în România nu trebuie anatemizat ci, din contră, trebuie stimulat chiar şi de către cei cu simpatii de dreapta. Pentru că îmbogăţeşte dezbaterea, are potenţialul de a aduce idei noi şi soluţii utile.
Dar diferenţele trebuie trasate clar între acei oameni de stânga capabili de dialog şi construcţie şi demolatorii radicalizaţi (de tip Rogozanu) care sunt periculoşi nu atât prin ideologia lor, cât mai ales prin fanatismul cu care o susţin.
Victor Ponta nu trasează nicio diferenţă, din contră: amestecă apele cu aceeaşi voioşie inconştientă. Promovează de-a valma socialişti europeni şi fanatici marxişti. Deşi e pe cale să-şi schimbe stilul, obiectivul său principal a rămas acelaşi: nu buna-guvernare, ci buna-imagine proprie.
Aş fi crezut în pocăinţa lui Victor Ponta dacă ar fi renunţat la titlul de doctor la 2 zile după descoperirea plagiatului, nu la 2 ani. Dacă s-ar fi delimitat de baronii hoţi din partid imediat după venirea la Guvernare, nu după pierderea prezidenţialelor. Dacă în diaspora ar fi organizat la fel de multe secţii de votare ca în Teleorman.
Dar pocăinţa lui Victor Ponta are ochii scoşi şi sufletul gol. Pontăiţi-vă! Pontăiţi-vă! Şi admiraţi-l pe mare lider al noii stângi.
17
7
