Motto:
“Doar interzisul ocupă simțurile, doar interzisul excită dorința; și cu cât ochii văd și urechile ascultă mai puțin, cu atât mintea visează mai mult” (Stefan Zweig, Lumea de ieri)
Scriem aceste rânduri ca simple reflecții cultural-istorice, nicidecum cu pretenția unei abordări sociologice de adâncime. Secolul al XIX-lea a fost unul burghez. Adică urban. De aici și reacțiile împotriva ideologiei dominante, adică împotriva liberalismului burghez, socotit meschin, ipocrit, descărnat, lipsit de suflet. Burghezul este filistin, proletarul și aristocratul, unificați prin revolta anti-burgheză, sunt de fapt posesorii nobleții sociale. Paradox care îi apropie pe Marx, profet al valorilor proletare, cu Nietzsche, apostolul virtuții aristocratice. Moderniștii sunt și ei dezgustați de spiritul burghez, considerat pedestru, pudibond formal, de fapt duplicitar. Rimbaud se sufocă și pleacă în Africa, Wilde caută salvarea în propria-i versiune de socialism. Ibsen, Shaw, Heinrich Mann acuză mizeria etică a “templului familiei burgheze”. În “Manifest”, Marx scrie necrologul clasei burgheze, îi acordă nota maximă pentru dinamismul de odinioară, o veștejește pentru faptul că a devenit o excrescență socială patogenă. Wagner denunța imperiul Aurului și exalta lumea Sângelui. Diabolizarea capitalului financiar coincide cu exacerbarea pasiunilor antisemite.
Anti-capitalismul, antisemitismul și anti-liberalismul conturează o tematică pe care o vedem renăscând acum, în numele aceluiași romantism utopic. Este vorba de fapt de conflictul pe care Ferdinand Tönnies îl privea drept unul între Gemeinschaft și Gesellschaft. Cea dintâi, înrădăcinată în legături primordiale, organice, cea de-a doua, teritoriu al indivizilor atomizați. A fi aruncat în lume, spre a cita formularea lui Martin Heidegger, devine condiția omului modern.
Lucrurile se schimbă, ori se agravează, odată cu Primul Război Mondial. Așa cum spune A. J. P. Taylor, “până în august 1914, orice englez care respecta legile societății putea trece prin viață și cu greu să observe existența statului dincolo de oficiul poștal și de polițist. Putea trăi unde îi place și cum îi place. Nu avea numere oficiale sau carte de identitate. Putea călători în străinătate și putea să-și părăsească țara pentru totdeauna fără un pașaport sau vreun alt fel de permisiune oficială. Putea să-și schimbe banii într-o altă valută fără vreo limită impusă. Putea cumpăra bunuri din orice țară a lumii în aceleași condiții pe care le-ar fi găsit și acasă… Statul îl lăsa pe cetățeanul adult în pace”.
Expresia maximă a repulsiei față de statul burghez o reprezintă dihotomia lui Charles Maurras între pays réel și pays légal, din păcate adeseori citată de chiar de unii specialiști, uitându-se cine și de ce a spus-o…
Așa cum a arătat și istoricul american John Lukacs (tema apare și în teoria și critica Școlii de la Frankfurt), fascismul (și îndeosebi național-socialismul) a fost o revoluție (NU o contrarevoluție) antiburgheză. Tema a fost dezvoltată și de către istoricul Jeffrey Herf într-o lucrare extrem de importantă despre politica modernismului reacționar (Reactionary Modernism: Technology, Culture, and Politics in Weimar and the Third Reich), în care autorul arată cum promotorii acestui curent erau naționaliști ce au desprins anticapitalismul romantic al dreptei germane de pastoralismul retrograd și l-au orientat spre o așa-zisă minunată nouă ordine care înlocuia haosul amorf produs de capitalism printr-o națiune unită, avansată din punct de vedere tehnologic. Acesta a fost mirajul nazismului.
George Grosz,The Eclipse of the Sun, 1926
Cel care a surprins foarte izbutit esența modernismului reacționar a fost Thomas Mann (Eseuri), atunci când scria că “aspectul cu adevărat caracteristic și periculos al național-socialismului era un amestec de modernitate robustă și o atitudine favorabilă progresului combinate cu idealizarea trecutului: un romantism puternic tehnologizat”. În “Muntele vrăjit”, se ciocnesc două arhetipuri: iluminismul burghez al lui Settembrini și mesianismul teocratic al lui Naphta. Lupta dintre cele două subîntinde istoria politică și spirituală a tragicei modernități europene.
Critica devastatoare a Republicii de la Weimar a venit din trei direcții principale: a) stânga bolșevizantă (KPD, PC din Germania); b). dreapta revoluționară (national-bolsevicii, dar mai ales NSDAP) și c) o direcție detestată de primele două, adică avangarda artistică, pentru care Republica de la Weimar reprezenta triumful plutocrației crapuloase. Să revedem desenele lui George Grosz caricaturizând pana la grotesc viața berlineză a anilor 1920, să reascultăm muzica lui Kurt Weill, să recitim piesele lui Bertolt Brecht ori poemele lui Ernst Toller (candva favoritul lui Max Weber, pentru scurt timp președinte al Republicii Sovietice Bavareze), și ne vom da seama despre ce este vorba. Iar dacă adăugăm și sarcasmul ambivalent al austriacului Karl Kraus, deja avem un tablou cât se poate de bogat și lămuritor pentru că el captează exact dialectica unei culturi aflate în criză. O cultură prinsă între Scilla utopiei revoluționare și Caribda salvării prin valori burgheze, de fapt, cele două mari “plăci tectonice” ale epocii.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe pe Contributors.ro
