Nu puțini au fost cei care au salutat alegerea lui Klaus Iohannis în funcția de Președinte al României ca pe o oportunitate pentru inaugurarea unei direcții noi, mai coerente, în politica noastră externă. Entuziasmul legat de acest subiect a fost hrănit chiar de promisiunile domnului Iohannis în timpul campaniei electorale. Parafrazând, ele pot fi rezumate astfel: România ar urma să acorde o mai mare atenție relațiilor deja tradiționale și, aspect esențial, instituționalizate cu Uniunea Europeană și NATO, implicit cu Statele Unite, dar tratând cu respect Rusia și ceilalți parteneri estici. Această logică aparent simplă este de fapt dificil de implementat în actualul context. Bazându-mă pe experiența analitică și didactică personală în domeniul politicii europene și regionale, încerc aici să explic câteva aspecte ca o contribuție la substanțierea ideii de mai sus. Consider acest exercițiu intelectual necesar, putând fi înțeles și ca o inițiere a unei dezbateri publice mai largi la care îi invit pe toți cei interesați să participe constructiv.
Pe data de 1 ianuarie 2007 mă aflam în compania unor prieteni, printre care și un diplomat român cu experiența multor ani de serviciu în slujba țării. România sărbătorea cu entuziasm primul Revelion ca stat membru al UE iar respectivul diplomat îmi mărturisea ușurarea sa sinceră la gândul că aderarea la NATO și la UE însemnau, în interpretarea domniei sale, simplificarea sarcinilor de politică externă a țării. Am îndrăznit să-mi exprim îndoielile în legătură cu acea interpretare. Argumentam că, din contră, integrarea euro-atlantică a României făcea imperativ necesar un masiv efort instituțional pentru ca o nouă generație de politicieni și analiști români să ajungă să înțeleagă integrarea. Astăzi, la șapte ani de la acea conversație, îndrăznesc să sper că experimentatul diplomat este de acord sugestiile mele de atunci. Mai sper că este de acord și cu ideea, asupra căreia insist ori de câte ori am ocazia, că sistemul de învățământ academic românesc nu a reușit nici până acum să dezvolte capabilități analitice suficiente, cantitativ și calitativ, care să asigure o continuitate de înțelegere instituționalizată a evoluțiilor politice, economice, sociale și, nu în ultimul rând, culturale din regiunea în care ne situăm.
Această problemă vitală pentru securitatea națională este cu atât mai vizibilă astăzi, când amenințările sunt clare. Regiunea este zguduită de instabilitatea profundă provocată de acțiunile Rusiei în Ucraina și de perspectiva propagării acestei instabilități în estul Mării Negre dar și în Transnistria. Fluxurile energetice, mai ales cele ce trec prin zona aceleiași Mări Negre, sunt și ele amenințate iar renunțarea lui Vladimir Putin la construirea South Stream ar putea fi doar aparent un pas înapoi. În lipsa unei rețele vaste și funcționale de interconectoare pe tot continentul european, vulnerabilitatea energetică a UE va continua să ne afecteze dezvoltarea durabilă. Alegerile parlamentare din Moldova arată și ele, din punctul meu de vedere, că forțele pro-europene de acolo au nevoie vitală de asistență tehnică pentru a explica și materializa la parametri foarte ridicați obiectivele de integrare europeană. Victoria à la Pirus înregistrată de acele forțe ar putea fi o ultimă șansă pentru a îndeplini acest proiect cu implicații regionale majore.
Turcia, un actor inevitabil esențial pentru stabilitatea regională, se clatină din ce în ce mai mult iar efectele sunt vizibile în viața de zi cu zi pe care o trăiesc aici de mai bine de treisprezece ani. Cu o economie a cărei creștere a fost finanțată defectuos pe baza investițiilor mereu nesigure în construcții, nedublate de investiții semnificative in industrie, amenințată în ultima vreme de o majoră criză a deficitului de cont curent, Turcia alunecă din ce în ce mai periculos în prăpastia din care Europa și Statele Unite încă luptă să scape. La asta se adaugă reflexele din ce în ce mai autoritare ale regimului politic care face eforturi pentru a supraviețui alegerilor generale programate în iunie 2015. Personal, am astăzi serioase îndoieli privind capacitatea actualilor guvernanți de la Ankara de a înțelege, măcar, ce înseamnă statul de drept, independența justiției și drepturile civice și politice elementare ale cetățenilor într-o democrație liberală. Din contră, guvernul pare mult mai mult preocupat de mușamalizarea cazului grav de corupție la vârf declanșat în 17-25 decembrie 2013, cu prețul ruinării a ceea ce a mai rămas, foarte puțin, din statul funcțional turc și din credibilitatea sa externă. Astfel, nu m-ar mira deloc dacă AKP-ul care guvernează țara din 2002 ar colapsa, cu consecințe greu de evaluat acum, la alegerile generale din iunie 2015.
În aceste condiții de instabilitate extremă, singurele politici instituționalizate la nivel continental și care să adreseze tocmai instabilitatea regiunii sunt politica de extindere și Politica de Vecinătate a UE (PdV). Acuzată de mulți analiști, de multe ori pe bună dreptate, de incoerență și de lipsa unei oferte atractive pentru statele partenere și, ironic, tocmai de lipsa unui impact regional, PdV rămâne totuși singura politică de tipul ei din întreaga arenă internațională. În estul european și la Mediterana, nicio altă așa-zisă putere globală sau regională nu a reușit să articuleze o abordare similară, cu un spectru de conținut dar și teritorial atât de larg, cu o finanțare pe măsură, și cu un grad de instituționalizare atât de sofisticat. Iar dovada funcționării PdV ar putea veni nu din realizările ei efective, unde sunt încă multe lucruri de făcut, ci chiar din reacția precipitată a Rusiei la înaintarea PdV spre est. Până la urmă nu degeaba sunt mulți cei care afirmă răspicat că extinderea zonei de control a Comisiei Europene prin PdV este privită la Moscova ca o amenințare mult mai serioasă decât extinderea NATO.
Tocmai neînțelegerea acestor aspecte la București a dus la ceea ce personal consider a fi fost greșeli puerile de politică externă. În loc să se judece stabilitatea din zona Mării Negre în ansamblul ei ca esențială pentru dezvoltarea regională durabilă pe termen lung, în loc ca eforturile să se concentreze pe susținerea PdV ca linie principală de abordare în acest context, România a ales să focalizeze lentilele politicii sale estice asupra Republicii Moldova si asupra proiectului Nabucco. Din punctul meu de vedere, concentrarea pe aceste obiective a fost de la bun început falimentară. Literatura academică de specialitate dar și analizele relevante din presă avertizau de foarte multă vreme că Nabucco era un proiect nerentabil pentru principalii investori pentru că nu prezenta garanțiile succesului financiar nici măcar pe termen lung. Din punct de vedere politic, Nabucco era și mai problematic din moment ce reprezenta o declarație clară de ostilitate față de Moscova la un moment în care Putin nu declanșase politica actuală din Ucraina. Sunt convins că autoritățile de la București au avut motive serioase să insiste asupra Nabucco. Este însă evident, cel puțin pentru mine, că ignoranța lor față de analiza de calitate a chestiunii a împiedicat înțelegerea dezavantajelor sale majore. Această ipoteză mi-a fost de fapt confirmată în conversații avute cu consilieri de politică externă din cercurile guvernamentale românești în ultimii trei sau patru ani.
Reducerea activismului politicii noastre în estul Europei la subiectul Republicii Moldova este, și ea, o dovadă de ignoranță față de cadrul mult mai larg, instituționalizat, al politicii regionale a UE. Chestiunea moldovenească este chiar mult mai gravă având în vedere că s-a permis asocierea de către forțele politice pro-ruse de acolo a integrării europene a țării cu activismul unionist pan-românesc. Se prea poate ca aceste două erori de discurs formal, atât în cazul Nabucco cât și în cel al Republicii Moldova, să fi contribuit semnificativ la legitimarea acțiunilor destabilizatoare ale Moscovei în Ucraina, cel puțin față de publicul rus. Mai mult, se prea poate ca aceleași două erori să ne fi îndepărtat de centrul/centrele european/europene de putere unde se construiesc relațiile externe ale Uniunii.
Declarațiile publice făcute de Președintele ales al României, Klaus Iohannis, cu ocazia primei sale vizitei la Chișinău, par totuși să sugereze o normalizare a abordării, cel puțin din perspectiva administrației viitoare de la Cotroceni. În primul rând, Iohannis a precizat că proiectul de țară al României este integrarea europeană a Republicii Moldova și nu unirea ei cu România, așa cum anunțase actualul Președinte român în urmă cu un an. Întărind clar acest angajament, Iohannis a reiterat explicit și sprijinul României pentru protejarea integrității teritoriale a Republicii Moldova.
Pe această linie, a discursului solid înrădăcinat în valorile europene, ar trebui să continue politica externă românească în următorii cinci ani, construind abordări concrete în cadrul instituțional deja existent al politicilor UE de vecinătate (în est) și de extindere (în sud-est). Responsabilitatea constituțională a Președintelui României în acest context îi cere lui Klaus Iohannis și viitorilor săi consilieri să trateze aceste chestiuni cu maximă atenție. Alegerea respectivilor consilieri trebuie deci să ia în calcul persoane cu experiență solidă, executivă dar și analitică, în domeniul explicit al PdV și al politicii de extindere a UE. Consilierii ar trebui astfel să aibă cunoștințe solide și despre actorii relevanți, mai ales despre politicile promovate în contextul european de către Rusia, Ucraina, Turcia, NATO, SUA, Republica Moldova, Polonia, Germania, Suedia, Franța, Marea Britanie și alții. Experți în politica europeană și globală a energiei nu ar trebui nici ei să lipsească.
La fel de importantă ar trebui să fie susținerea eforturilor deja începute de cîțiva ani pentru conectarea analizei academice de la Facultatea de Științe Politice a Universității din București cu structurile de analiză ale serviciilor de informații. Unificarea acestora din urmă este și ea inevitabilă în acest context iar un Președinte bine consiliat ar trebui sa o susțină pentru ca ea să aibă loc cât mai curând, cu beneficii serioase pentru coerența activismului statului român pe plan extern.
Nu în ultimul rând, relațiile noastre cu țările care candidează la calitatea de membre ale UE ar trebui recalibrate pentru a susține fără echivoc imperativele condiționale ale Uniunii. Turcia, în mod special, ca actor-cheie pentru stabilitatea regională la Marea Neagră, ar trebui tratată cu mult mai mult realism ancorat în criteriile de aderare la UE. Având în vedere așteptata și accelerata alienare a guvernului de la Ankara față de cetățenii turci, inclusiv față de oamenii turci de afaceri, România nu ar trebui să șovăie în a alege de partea cui se poziționează, pentru a nu plăti mai târziu un preț ce ar putea fi destul de piperat.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
