Cea mai bine vândută carte* astăzi în România este una din cele mai aride pe care le-am citit în ultimii ani. Motivul e simplu: descrie un personaj foarte plicticos.
Cei care au cumpărat-o să afle o mică bârfă, au luat ţeapă. Cei, ca mine, care au sperat că vor găsi suficient material pentru un profil psihologic, au luat ţeapă. Cei mai serioşi, care căutau creionarea unor soluţii la probleme serioase, au luat şi ei ţeapă.
Nici căpitan de navă. Nici liceean dormind prin gările Parisului. Nici barbă de Cuza-vodă. Nici fost ştab comunist. Nici cinci neveste. Nimic, frate! Disperare pentru orice suflet tabloid.
Klaus Iohannis are strămoşi „de condiţie medie”. Familie cu „bibliotecă de oameni normali”. Viaţă privată „fără nimic spectaculos”. În timpul liceului nu a chiulit „pentru că nu l-a interesat”. Deşi are toată familia emigrată, expediază robotic chestiunea: „nu am văzut niciun motiv pentru care să plec”.
Secretul iubirii conjugale în universul lui Klaus Iohannis e „străduinţa”. Înţelegeţi acum minunea?
Acest personaj sobru urmează să fie preşedintele unei ţări ne-egalate în ridicarea fustelor politice. Să numeşti un pastor director peste un circ e începutul ideal pentru o epopee sau o parodie. Rămâne de văzut în care din cele două direcţii va evolua mandatul lui Iohannis.
Soţia sa, Carmen, va juca un rol important, cum a făcut-o şi în cei 14 ani petrecuţi de Iohannis la primăria Sibiului. Consilierii noului preşedinte vor avea mai multă influenţă decât cei din epoca Băsescu, deoarece Iohannis aşteaptă de la fiecare „implicare activă şi soluţii”.
Politic, Vasile Blaga este descris ca „om de bază”, apreciat pentru „tărie şi perseverenţă”. Iar PNL-ul este copios menţionat în cele pozitive, şi deloc în cele negative - oameni corupţi la vârf, prea mare flexibilitate, liberalii fiind aliaţi în ultimii ani pe rând cu orişicine (altfel, păcate ale tuturor partidelor).
România va avea în centrul sistemului ei politic un mare adversar al centralismului. Una din puţinele poveşti personale din carte descrie marea jignire ce i-a fost adusă de Guvernul României când, în 2005, la semnarea tratatului de aderare la UE, Iohannis a fost invitat de luxemburghezi, nu de autorităţile de la Bucureşti.
Dispreţul lui pentru politicienii de la centru este greu ascuns. Nu aceştia sunt cei capabili de performanţă, ci primarii sau preşedinţii de consilii judeţene. Descentralizarea pentru Iohannis va însemna „automat” mutarea banilor, şi odată cu ei a puterii reale, de la centru spre consiliile locale sau judeţene.
Educaţia va fi principala prioritate a profesorului de fizică ajuns preşedinte de ţară. Abordarea lui Iohannis se vrea radicală: „sistemul este greşit construit; să ne gândim dacă nu ar fi bine să restructurăm întreg sistemul de educaţie”.
Dar nu poţi schimba „un întreg sistem” fără a induce o criză în mijlocul lui. Dintre toţi polii de putere existenţi în educaţie, Iohannis îi menţionează critic doar pe acei „rectori sau senatori care au şi cinci norme”. Revine din nou tema concentrării puterii într-un singur punct.
Iohannis scrie apreciativ despre Dan Perjovschi, un artist care nu a stat niciodată pe margine când a fost vorba de teme sociale importante. Aceste aprecieri, venite din partea noului preşedinte, îi dau lui Perjovschi un important potential de influenţă publică. Iar acest artist nu e nicidecum un personaj fricos sau reţinut.
Pe temele ecologice, Iohannis are o abordare diplomată: e împotriva proiectului Roşia Montană, aflat oricum în comă. Despre gazele de şist spune că e bine să se facă prospecţiuni, dar cu exploatarea „nu e cazul să ne grăbim”. De ce ar investi cineva în prospecţiuni ştiind că exploatarea nu e o prioritate? O neclaritate ignorată de Iohannis.
Noul preşedinte scrie şi despre depolitizarea administraţiei şi a diplomaţiei, „detestă” migraţia politică, doreşte sfârşitul distribuirii resurselor bugetare pe criterii de clientelism politic...
...în fine, preia şi reia întreaga listă a problemelor sistemice discutate de atâţia ani de un anumit segment al societăţii româneşti. Dar soluţiile? Unde sunt soluţiile?
Iohannis vede soluţia în obţinerea unui „consens pentru mari proiecte de interior”. Spune că va încerca asta în educaţie şi sănătate (deşi sănătăţii îi sunt acordate doar trei propoziţii în 200 de pagini). Surprinzător pentru că, doar câteva pagini în amonte, Iohannis afirma că „nu crede despre consens că poate să funcţioneze, ca regulă generală, în politică”.
Cel mai mare paradox este că, deşi este cel mai tăcut politician al momentului, Iohannis crede că „Preşedintele îşi exercită mandatul în mare măsură prin mesaje publice / Rolul lui este de a lansa discuţia publică”.
E neclar cât de eficiente vor fi aceste mesaje publice, mai ales că Iohannis doreşte „o comunicare mai degrabă seacă decât colorată”. Dar între sec şi colorat există un univers întreg al comunicării şi, dacă vrea relevanţă, Iohannis are nevoie de o echipă capabilă să-i scrie multe discursuri creative, chiar inspiraţionale. Decenţa a fost suficientă pentru a câştiga România, dar nu şi pentru a o împinge înainte.
Dacă Iohannis este în realitate măcar jumătate din imaginea sa proiectată în această carte, atunci vom avea parte de cel mai atipic conducător al României de la Carol I încoace.
Iohannis identifică drept cea mai dificilă perioadă din viaţa sa profesională anii în care a trebuit să coabiteze la Sibiu cu un consiliu municipal majoritar PSD. Situaţia politică în care Iohannis aterizează acum la Cotroceni este mult mai complicată decât orice a experimentat la Sibiu. Cu un guvern ostil şi pe un uriaş fond de aşteptări din partea celor care l-au votat, primul an va fi extrem de dificil pentru Klaus Iohannis.
Exasperat de mediul politic dâmboviţean, regele Carol a fost pe punctul de a abdica în 1871, la doar cinci ani de la venirea lui în ţară. Dar a rezistat. Iohannis nu este nici la fel de neamţ precum Carol, şi nici la fel de rege. Va rezista fără să abdice de la valorile pe care le predică?
M-aş bucura să reuşească. De mult doresc să trăiesc într-o ţară plicticoasă.
* "Pas cu pas" de Klaus Iohannis, ed. Curtea Veche.
3
70
