Astăzi, 29 octombrie 2014, a avut loc la sediul Grupului pentru Dialog Social (GDS) o conferință de presă susținută de Andrei Ursu, cel care se află la a opta zi de greva foamei în semn de protest față de tergiversările privind începerea urmăririi penale pe numele torționarului Marin Pîrvulescu, ofițer de Securitate implicat în asasinarea tatălui său, disidentul Gheorghe Ursu, în anii ’80.
Deși au fost strânse deja sute de semnături în semn de susținere a cauzei lui Andrei Ursu, deși mai multe ONG-uri au semnat același apel, deși Andrei Ursu nu se află la prima grevă a foamei și deși se luptă de mai bine de două decenii pentru a-i aduce în fața justiției pe cei responsabili de uciderea tatălui său, România pare în continuare o țară paralizată de inerția și reaua-voință a unora dintre instanțele sale de justiție. Ce se întâmplă de s-a ajuns aici? În acest dosar complex au fost pronunțate la un moment dat sentințe, dar doar pe numele “uneltelor”: ofițerii de Miliție Tudor Stănică și Mihai Creangă (cei care ordonaseră direct crima). Și chiar dacă și în aceste două cazuri au existat nenumărate tergiversări și amânări, în 2003, după demilitarizarea Poliției Române, cazul a fost transferat într-o instanță civilă iar în câteva săptămâni, cei numiți au fost condamnați la câte 20 de ani de închisoare pentru instigare la omor calificat (pedeapsă ulterior înjumătățită). Tot în 2003, procurorul Dan Voinea a dispus disjungerea cauzei ce-i privea pe ofițerii de Securitate, inclusiv pe acest Marin Pîrvulescu. Mai multe detalii privind actualul impas pot fi găsite pe site-ul Revistei 22: http://www.revista22.ro/fiul-disidentului-gheorghe-ursu-intra-in-greva-foamei-ucigasii-au-ramas-nepedespsiti–sustineti-apelul-adresat-primului-ministru-semnati-aici-48905.html#
Senzația generală este aceea că doar într-o instanță civilă lucrurile pot fi mișcate în direcția normală și dezirabilă, în vreme ce instanțele militare continuă să escamoteze cu bună-știință adevărul cazului Ursu. Ne putem întreba, pe bună dreptate, ce anume mai trebuie făcut în afara acestor gesturi și apeluri disperate pentru a determina instanțele militare și decidenții politici să rezolve, o dată pentru totdeauna, un caz limpede ca lumina zilei?
În pofida tuturor mesajelor de solidaritate din partea unor intelectuali sau oameni simpli, imaginea de ansamblu a cazului rămâne sumbră. Un adevărat zid al indiferenței de care ne izbim de fiecare dată când încercăm să ne rupem de trecutul totalitar represiv prin măsuri legale concrete și legitime. Andrei Ursu este un om care și-a dedicat practic întreaga viață răzbunării morții tatălui său. Tenacitatea lui este cât se poate de impresionantă. Întrebat din sala GDS dacă ia în considerare un proces la CEDO, acesta a răspuns că da, este posibil în cele din urmă, dar că preferă să lupte până la ultima picătură de energie pentru un act de justiție în România. Mesajul său nu este unul de ignorat pentru că acest om pare conștient de valoarea redemptivă mai largă a soluționării cazului într-o instanță locală. La 25 de ani de la prăbușirea regimului comunist, cazul Gheorghe Ursu rămâne unul dintre cele mai mediatizate cazuri de crimă politică petrecute sub regimul Ceaușescu. De rezolvarea lui depinde în acest moment nu doar integritatea fizică a lui Andrei Ursu (vădit slăbit și consumat de lupta teribilă cu sistemul juridic românesc), ci și șansa României ca țară de a demonstra că actul condamnării regimului comunist din 2006 nu va fi golit de conținut prin perpetuarea unor complicități sinistre între vechile cozi de topor ale Securității și actualii magistrați militari ai unor structuri, teoretic democratice.
În pofida prezenței în sală a unor nume importante ale societății civile și intelighenției românești, de la Horia-Roman Patapievici, Andrei Vieru și Magda Cârneci, la Radu Filipescu și Nicolae Mărgineanu, frapează lipsa oricărui reprezentant al celebrului Institut de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER). Poate că domniile lor nu consideră oportun să transmită un mesaj tranșant către aceste instanțe. Poate că IICCMER nu găsește crima împotriva lui Gheorghe Ursu suficient de relevantă în raport cu misiunea și obiectul de activitate al instituției. Ar fi o constatare profund întristătoare. În sală a fost prezentă în schimb Monica Macovei, nu în calitate de candidat în cursa prezidențială, așa cum se vor grăbi multe voci să insinueze marșând pe ideea unui capital electoral facil, ci pur și simplu în calitate de prietenă apropiată a lui Andrei Ursu și fostă avocată a acestuia într-unul din procesele anterioare. Au lipsit foarte mulți alți oameni care ar fi trebuit să transmită un mesaj clar și direct guvernului României și celor abilitați să împingă lucrurile în instanță, dar sunt convins că determinarea lui Andrei Ursu merge dincolo de tabloul, pe alocuri dezolant, al unei săli, altă dată neîncăpătoare. În fond, greva foamei la care a recurs (nu este la prima de acest fel) are un mesaj simplu: începeți urmărirea penală!
În cele din urmă, îmi exprim speranța că nu ne-am pierdut cu totul conștiința prin acest hățiș de relativizări morale și complicități cu care ne-au cadorisit ultimii 25 de ani de război cu propriile noastre stafii. Andrei Ursu își sacrifică viața, timpul, energia, sănătatea, nu doar pentru tatăl său, ci pentru noi toți.
Citeste intreg articolul si comenteaza peContributors.ro
