Primul paradox al alegerilor prezidențiale trece aproape neobservat – avem nu mai puțin de 14 candidați înscriși la Biroul Electoral Central, care au depus aproximativ opt milioane de semnături. Ne apropiem de numărul maxim de candidați înregistrați în alegerile prezidențiale (16 în 1996), dar și de un raport neașteptat între prezența estimată la vot și numărul de semnături. Așa-zisa inflație de prezidențiabili nu e însă nici nouă, nici specifică României, așa cum se bombăne destul de des. Ceva e însă putred în această poveste.
În centrul discuției se află echitatea competiției de pe scena politică. Într-o primă interpretare, numărul în creștere al candidaților la președinție, de la trei în 1992 la șaisprezece în anul 2000, apare ca dovadă a liberalizării pieței politice, a deschiderii, a evoluției procesului democratic. A doua perspectivă consideră piața politică drept victimă a unui monopol sau oligopol, în care cîțiva actori mari decid, în propriul folos, regulile și accesul la poziții politice.
În știința politică, cea de-a doua perspectivă e cunoscută în termenii ”cartelizării” partidelor, democrației și sistemelor politice, o teză apărută inițial în anii 1960 însă resuscitată la începutul anilor 1990. Nu voi insista asupra istoricului acestei teze sau detaliilor tehnice. Partidul-cartel apare în ”democrații caracterizate de interpenetrarea partidelor și statului”, în care obiectivele politicii devin ”auto-referențiale, profesionale și tehnocratice” iar competiția între partide decade în ”spectacol, imagine și teatru” (mai multe aici).
Cîteva simptome ale cartelizării pieții politice, începînd de la accesul pe piața politică pînă la distribuția resurselor și pozițiilor, sunt de urmărit. Aici mă voi referi doar la una dintre acestea – numărul semnăturilor necesare ca precondiție de acces în competiția pentru președinte.
Lege care a reglementat inițial accesul la competiția prezidențială, L.69/1992, pornea deja cu stîngul. Pentru a candida la președinție era nevoie de 100.000 de semnături din partea cetățenilor. Ulterior, legea 370/2004 a ridicat acest prag la 200.000 de semnături.
În Europa occidentală președinții sunt aleși direct de cetățeni în Franța, Austria, Finlanda, Islanda, Irlanda și Portugalia. În Finlanda, de pildă, codul electoral condiționează accesul candidaților de strîngerea a 20.000 de semnături. Dar să nu comparăm democrația noastră de 25 de ani cu sistemele consolidate ale Vestului. Să rămînem doar la Europa Centrală și de Est pentru datele comparative privind numărul de semnături necesare candidaturii: în Bulgaria sunt necesare 7.000, în Macedonia 10.000, în Croația 10.000, în Slovenia 5.000 (alternativ, un partid politic și 3.000 semnături sau trei semnături ale parlamentarilor), în Polonia 100.000. Condiția restrictivă prezentă în legislația românească arată, neîndoios, cît de viciată e competiția politică la nivelul prezidențial: suntem singura țară care impune candidaților pragul de 200.000.
Desigur că datele menționate spun puțin, dacă nu le raportăm la corpul electoral activ. Raportul între alegătorii prezenți la vot și numărul de semnături necesare pentru un competitor este, pentru fiecare caz în parte, următorul: Bulgaria 470, Macedonia 75, Croația 240, Slovenia 145, Polonia 170 și România 50. Corp electoral activ înseamnă numărul de alegători prezenți la vot, după ultimele alegeri prezidențiale consemnate (datele aici). Cu alte cuvinte, fiecare al 50-lea român care participă la alegeri a semnat deja pentru o candidatură, spre deosebire de fiecare al 470-lea bulgar. Cînd numărul candidaturilor crește, raportul se schimbă absolut neverosimil. În România fiecare trei din patru români care merg la vot au semnat deja pentru un candidat (asumînd, firesc, că persoanele care semnează pentru un candidat vor merge și la vot).
Pînă acum, propunerea liberalizării pieții politice a partidelor a fost aruncată în derizoriu (reacția unui actual ministru: “Ce vreti, ca fiecare nebun să își poată face partid?”). La fel, e de așteptat ca inițiativa de a schimba regulile electorale pentru competiția prezidențială va fi bagatelizată și ignorată. Ideea lui Cristian Preda, ca reacție la anunțul lui Th. Meleșcanu de a participa la alegeri (citez ”Ar fi mult mai rezonabil ca, în locul celor 200 de mii semnături de la cetățeni, să fie solicitate, de pildă, 35 de semnături de la deputați și senatori ori 350 de semnături de la primari și consilieri județeni.”) glisează în formele sofisticate ale cartelului. E drept că modelul francez, de unde provine sugestia sa, rămîne un reper de discutat. Pe de altă parte, lecția clasică a liberalismului nu presupune lipsa de discernamînt a individului. Cetățenii pot decide prin vot să elimine aventurierii, țăcăniții, nebunii, parveniții și zărghiții.
Cartelul politic reacționează astfel ca un monopol leneș, închizînd ochii complice la nereguli multiple. Alianțele-mamut, care au anunțat peste două milioane de semnături, își obligă alegătorii la un înduioșător spirit civic, deoarece cel puțin unul din doi votanți vor fi fost obligați să semneze pentru candidatul alianței-mamut. Dar nu numai atît. Regulile cartelului politic ne obligă să trăim într-o crasă minciună a democrației originale.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
