xeze cele două republici. Acest conflict între liderii locali și trimișii Moscovei continuă, însă deocamdată liderii locali au fost disciplinați și înlocuiți cu trimișii Moscovei și cu politicieni dezertori de orientare rusă de tipul lui Oleg Țariov sau Boris Litvinov. Pentru a crea aparențele unei mișcări cu rădăcini locale, în august Moscova a promovat în funcția de premier al Republicii de la Donețk pe Alexandr Zaharcenko, un localnic tânăr secondat de către separatologii veterani aprobați de Kremlin. Elucidarea celor trei aspecte ne ajută să înțelegem mecanismele locale ale expansionismului rusesc.
***
În pofida celor care îl văd pe Putin ca pe un mare strateg, Rusia nu are deocamdată un plan coerent pentru Estul Ucrainei din două motive. În primul rând, Putin nu a anticipat valul de naționalism rusesc și nostalgie prosovietică pe care l-a provocat anexarea bine planificată a Crimeii. După anexarea pensinsulei ca răspuns la Euromaidan, atât Guvernul cât și Președintele rus au vizitat regiunea sfidând cu tupeu autoritățile de la Kiev. Este un semn clar că rușii nu au de gând să cedeze controlul asupra Crimeii. Pe de altă parte, oficialii ruși nu au vizitat încă cele două republici autoproclamate din Estul Ucrainei: Republica Populară Donețk (DNR) și Republica Populară Lugansk (LNR) reunite recent într-o Uniune confederativă cu un parlament comun condus Oleg Țariov, politician de orientare pro-rusă trecut de partea separatiștilor. În al doilea rând, până în septembrie, în pofida dovezilor contrarii, Rusia nega cu nerușinare implicarea în regiunea de est a Ucrainei. Astfel Rusia încă pretinde că nu este parte a conflictului cu toate că a trecut demult de faza de plausible deniability. La fel s-a întâmplat și în războiul moldo-rus din Transnistria, când Rusia a susținut că armata a XIV-ea nu a furnizat arme separatiștilor transnistreni descriind conflictul din Estul Moldovei ca fiind unul eminamente intern. Mai mult, după începerea ofensivei ucrainene în Estul Ucrainei, Putin nu a trimis imediat militari ruși, tancuri și artilerie grea în regiune. El a așteptat până când forțele ucrainene au alungat separatiștii din Slavyansk și erau pe cale să-i împingă pe separatiști în Rusia. În acele zile separatiștii locali îl implorau pe Putin să intervină. Pentru a evita înfrângerea completă Putin a trimis șapte batalioane (circa 6000 de militari) cu artilerie grea în Ucraina. Această intervenție masivă a rușilor și lipsa de coordonare între forțele ucrainene au cauzat dezastrul din zona orașului Ilovaysk. Semenchenko, conducătorul batalionului de voluntari anti-separatist Donbass relatează cu lux de amănunte această catastrofă militară (vezi relatarea aici). Anume după această invazie fățișă, planul de încetare a focului propus de Putin este acceptat rapid de către Poroșenco. Dacă planul lansat de Putin este implementat și Ucraina continuă să facă concesii, statul vecin va pierde controlul asupra celor două regiuni în schimbul unei păci fragile. Această pace temporară este necesară mai mult Ucrainei decât rușilor, pentru că noul președinte ucrainean vrea să evite colapsul economic și să primească gaz rusesc în timpul iernii.
Chiar dacă ministrul rus de externe Lavrov neagă reluarea scenariul transnistrean în Ucraina, Rusia are deja două Transnistrii în Ucraina. Chiar dacă eșuează una, rămâne a doua. Deocamdată însă încearcă să le unească într-o singură formațiune. Oricum Ucraina spune pe termen scurt adio visului european. Deja s-a decis ca implementarea Acordului de Asociere va fi amânată pentru un an la insistența rușilor, o cedare clară a Occidentului în fața lui Putin. Problema pentru Ucraina este că aceste republici separatiste sunt mărginite de regiuni controlate de Kiev, dar în care populația este în mare parte vorbitoare de limbă rusă. În orașe precum Mariupol sau Harkov sentimentul pro-rusesc este prezent, în aprilie 2014 izbucnind focare de separatism și acolo. Acestea ar putea reapărea chiar și fără ajutorul oficial al Rusiei, dar cu susținerea naționaliștilor radicali din cele două republici separatiste. Acești naționaliști radicali s-ar părea că au o agendă mai radicală decât agenda lui Putin. Acum Rusia are nevoie de indivizi, care să administreze cele două republici conform directivelor Moscovei. Totuși interesele separatiștilor locali se bat cap în cap uneori cu politica dorită de Putin din care cauză observăm separatiștii locali sunt înlocuiți cu separatiști de profesie trimiși de Kremlin.
***
Pentru cei care urmăresc atent evoluțiile din Estul Ucrainei nu constituie o noutate faptul că mișcarea de protest era condusă inițial de localnicul Pavel Gubarev. Cine este acest Pavel Gubarev? Gubarev este un tânăr de 31 de ani, care pe data de 1 martie 2014 a fost proclamat de către un grup de activiști pro-ruși – guvernator popular al regiunii Donețk. Licențiat în istorie, membru al Partidului Socialist Progresist din regiune, Gubarev își câștiga uneori pâinea făcând-o pe Moș Gerilă la banchetele de revelion. La 3 martie 2014 cere organizarea unui referendum cu privire la statutul regiunii. Drept urmare serviciile de securitate ucrainene îl arestează pe Gubarev și îl acuză de instigare la separatism, pedeapsă pasibilă cu 10 ani de închisoare. Imediat Ministerul de Externe rus declară că Gubarev este un deținut politic. Arestarea sa catalizează protestele din Estul Ucrainei. În mai 2014, Gubarev este eliberat în schimbul a trei ofițeri ai unității de elită Alfa capturați de către milițiile pro-ruse din regiune (cei trei trebuiau să-l captureze pe Igor Bezler, un alt separatist local celebru prin brutalitatea sa). Un panslavist convins, Gubarev a fost instruit în unitățile paramilitare ale Partidului Unității Ruse, partid cu înclinații neofasciste condus de către Alexandr Barkashov. Gubarev este cel mai prominent ideologi local al separatismului și adeptul creării Novorusiei, o idee cu rădăcini în perioada țaristă. Nostalgia sovietică, simbolurile comuniste, referințele la cel de-al Doilea Război Mondial, radicalismul ortodox și trecutul imperial al Rusiei sunt toate amalgamate de către Gubarev într-un discurs naționalist mobilizator adresat vorbitorilor de rusă din Estul Ucrainei. Făcând referire la cazul Kosovo, Gubarev susține că fiecare regiune din Ucraina ar trebui să organizeze referendumuri pentru a decide dacă rămâ ne sau nu în componența actualului stat ucrainean.
***
După arestul lui Gubarev, Moscova renunță la acesta și caută un nou lider separatist. Acesta pare a fi Denis Pușilin, un alt tânăr din preajma Donețkului, care însă se dovedește a fi implicat în schema financiară MMM, echivalentul rusesc al Caritasului românesc. Devine chiar membru al partidului cu același nume creat în Ucraina de către vestitul escroc Sergey Mavrody. După aceste revelații, Moscova decide să numească în posturi-cheie doi cetățeni ruși și foști ofițeri ai serviciilor secrete rusești: Igor Girkin (cu pseudonimul Strelkov) și Alexandr Borodai. Primul își face apariția în aprilie 2014 la Slavyansk. Fost voluntar de partea separatiștilor în Transnistria, ulterior ajută regimul lui Milosevici în Bosnia, participă la cele două războaie ale Rusiei în Cecenia, organizează anexarea Crimeii, după care împreună cu alți așa-ziși voluntari poposește în estul Ucrainei. Pasionat de reconstruirea bătăliilor istorice, un admirator și apropiat al lui Alexandr Dughin, ideologul mișcării eurasiatice Girkin a coordonat acțiunile militare ale milițiilor pro-ruse din zona orașului Slavyansk. Acolo intră în conflict cu primarul autoproclamat Vyacheslav Ponomaryov, pe care chiar îl arestează. În fața ofensivei ucrainene este nevoit să abandoneze orașul învinuindu-l pe Putin că nu ar susține militar lupta împotriva ‘regimului fascist de la Kiev’. După abandonarea Slavyanskului, Girkin devine Ministrul Apărării în DNR, dar vestitul jurnalist naționalist rus Sergey Kurginyan îl acuză pe Girkin de trădare și cere pedepsirea sa. După acest episod Girkin dispare din regiune, pentru a reapărea în septembrie la Moscova declarând că Putin este înconjurat de coloana a cincea care îl îndrumă pe calea greșită.
Cel de-al doilea trimis al Rusiei în regiune este Alexandr Borodai, prieten bun cu Girkin. Se cunosc încă din Transnistria, unde ambii i-au susținut pe separatiștii transnistreni în calitate de voluntari. Pe atunci Borodai avea douăzeci de ani. În 1993, Borodaj se alătură formațiunilor paramilitare ale forțelor conservatoare rusești ce se opun reformelor președintelui Yeltsin. Născut într-o familie de intelectuali, cu un tată filosof, Borodai studiază și el filosofia la Moscova, începe un doctorat, după care devine jurnalist și antreprenor. La fel ca Girkin poate fi calificat drept un intelectual naționalist. În martie 2014 participă la anexarea Crimeii de către Rusia. Pe data de 16 mai 2014 este numit în funcția de premier al Republicii Populare de la Donețk, funcție pe care o ocupă până la 7 august a.c. După asta acesta devine vice-premier, consilier general al Consiliului de Miniștri al așa-numitei republici populare. La plecarea sa din postul de premier, Borodai a accentuat că în locul său va veni Alexandr Zaharcenko, un localnic autentic. Zaharcenko este și el un tână de treizeci de ani, comandant al detașamentului de separatiști Oplot, înconjurat însă de oamenii Kremlinului.
Dovada finală că Rusia are separatiști de profesie gata pentru a fi trimiși în misiune a venit odată cu apariția celui de-al treilea personaj la cârma autoproclamatei republici de la Donețk – Vladimir Antiufeev. Cei trei trimiși ai Moscovei pot fi văzuți împreună la conferința de presă din 10 iulie 2014. Evenimentul mi-a risipit dubiile pe care le mai aveam cu privire la aplicarea scenariului transnistrean în Estul Ucrainei. De ce l-a scos Rusia pe bătrânelul Antiufeev de la pensie și l-a trimis în Donețk? Răspunsul este simplu. Trimișii Moscovei Girkin și Borodaj nu au suficientă experiență în ale separatismului așa că Moscova a decis să trimită veterani acolo. Antiufeev are 63 de ani. După ce a încercat să oprească căderea URSS-ului în Letonia a fost trimis în Transnistria. Timp de două decenii spre deliciul lui Yeltsin și Putin, acesta a conservat Uniunea Sovietică în Transnistria ocupând funcția de șef al serviciului de securitate transnistrean (MGB). Antyufeev s-a aflat mereu la ordinele lui Igor Smirnov, un alt cetățean rus parașutat în Transnistria la sfârșitul anilor ’80. La fel ca Igor Girkin, Antyufeev a folosit în Transnistria un pseudonim – Vadim Șevțov. Despre crimele săvârșite de către Antyufeev nu voi spune decât că el a reținut grupul lui Ilie Ilașcu și l-a ținut după gratii timp de douăzeci de ani. Acuzat de corupție după venirea lui Evgeny Șevciuc, Antyufeev părăsește Transnistria și potrivit presei din regiune iese la pensie. Venirea lui Antiufeev este însoțită și de numirea în funcția de Ministru de Externe al DNR a unui alt separatist transnistrean notoriu – Alexandru Caraman. Este clar că Rusia nu mizează pe localnicii Pavel Gubarev, Denis Pușilin, Viaceslav Ponomarev. Nici despre Ianukovici refugiat în Rostov-pe-Don nu se mai aude nimic. În schimb Rusia mizează pe separatiștii de profesie cu vechime în muncă. Noii-veniți au o atitudine de superioritate vizavi de separatiștii locali, care treptat sunt înlăturați din funcțiile cheie.
În contextul semnării acordului de încetare a focului și acordării autonomiei lărgite celor două republici autoproclamate, merită să ne întrebăm dacă Putin controlează situația de pe loc. Ideea că cele două republici autoproclamate, adunate acum într-o Uniune confederativă ar acționa independent de voința Moscovei este greu de crezut, însă în câteva rânduri separatiștii locali s-au dovedit a fi mai radicali decât Putin. Un exemplu este referendumul din mai înfăptuit în pofida declarațiilor publice făcute de către Putin împotriva referendumului. Din această cauză pacea din Ucraina este fragilă. Putin nu controlează direct toate formațiunile paramilitare din cele două republici, dar el controlează cele două formațiuni prin separatologii plasați în roluri cheie. Susținerea rusească a separatismului în Estul Ucrainei este masivă. Apariția tandemului Girkin-Borodai, mobilizarea formațiunilor paramilitare căzăcești în frunte cu cazacul ultraortodox și antisemit Babai, mercenarii aduși din Osetia, deschiderea punctelor de recrutare a voluntarilor pe teritoriul Federației Ruse, propaganda la scară globală în favoarea separatiștilor, cele șapte batalioane ce au trecut frontiera ruso-ucraineană sunt doar câteva exemple de amestec rusesc. Venirea lui Vladimir Antyufeev în funcția de vicepremier pune însă în evidență faptul că noua construcție statală are la vârf cetățeni ruși cu o bogată experiență în domeniul separatismului și cu o carieră îndelungată în serviciile secrete rusești.
Citeste intreg articolul pe Contributors.ro
