Cred că referendumul Scoției nu ne spune mare lucru despre criza identitară a statelor ci mai degrabă despre năravul istoric al guvernelor de a da vina pe nivelurile de administrație de deasupra lor. Suntem nemulțumiți de dezvoltarea la nivel local – de vină e administrația centralizată din capitală. În capitală dăm vina pe Bruxelles. Calea de luptă împotriva nemulțumirilor individualiste nu e de a forța ruperea din proiecte colective ci de a cere mai multă autonomie regională și de a folosi eficient puterile care vin cu aceasta.
Vă propun un scenariu complet ipotetic. Într-o zonă a României cu puternice sentimente identitare, să zicem Maramureș, se descoperă un mare zăcământ de petrol, o pungă de gaze ușor accesibile. Aparent banii de pe resursele naturale ar permite Maramureșului să devină la fel de bogat ca și țările în care lucrează astăzi harnicii moroșeni. Însă, evident, banii nu pot ajunge direct la Baia Mare și Sighetu Marmației. Contractele s-ar negocia între șmecherii de la București, redevențele ar fi secret de stat, foarte puțin s-ar întoarce de fapt către zona din care resursele ar fi extrase.
Între timp intră în scenă un personaj asemănător lui Gheorghe Funar. Înarmat cu crucea de la Săpânța, acest lider providențial începe o campanie pentru ca Maramureșul să devină autonom sau independent. Campania sa ar aduce în discuție clivajul dintre local și național, politizarea distribuției de fonduri, dificultățile cu care se confruntă regiunile periferice și lipsa de atenție din partea Capitalei pentru aceste probleme. Atât regionalistul moroșan cât și naționalistul din București ar avea argumente valabile pentru și contra autonomiei Maramureșului.
Cam așa ar putea fi caricaturizat referendumul scoțian în termeni românești. Sunt bineînțeles multe alte nuanțe: istorie, economie, structura administrativă a Regatului Britanic. Liderii Partidului Naționalist Scoțian nu s-au gândit peste noapte la independență, acțiunea a fost planificată de ani buni și posibila secesiune a fost întoarsă pe toate părțile. Însă esența mesajului scoțienilor e aceeași ca și în cazul altor mișcări secesioniste: ne-am săturat de guvernul central, credem că putem să ne descurcăm mai bine singuri.
Zăcămintele de petrol din Scoția și din exemplul meu ipotetic sunt importante în ecuație, pentru că tentația separatismului crește atunci când regiunea în cauză își poate imagina un viitor mai prosper în afara statului în care se află. Spre comparație, Catalonia e mai bogată și mai industrializată decât celelalte regiuni spaniole. Sunt rare exemplele de regiuni sărace cu serioase aspirații secesioniste, ca de exemplu Corsica. Iar asta pe bună dreptate, pentru că pe piața mondială actuală o țară mică nouă poate fi relevantă de una singură doar dacă deține rezerve naturale fabuloase. Pentru restul regiunilor aspirant secesioniste, rețeta economică pentru prosperitate este aceeași ca pentru restul lumii: disciplină financiară, cadru de afaceri atractiv, investiții în inovație și servicii superioare, creșterea productivității muncii.
Măsurile economice necesare pentru a deveni o regiune prosperă sunt posibile și în interiorul unui stat descentralizat care promovează dezvoltarea la nivel local. Guvernul scoțian, spre exemplu, decide cum se împarte bugetul alocat de Westminster, își definește țintele pentru investiții interne și creșterea locurilor de muncă, gestionează sistemul sanitar. Sunt puteri destule pentru a administra eficient o regiune. Însă pentru naționaliștii scoțieni e mai simplu să trâmbițeze un discurs despre cum Westminster nu le permite să se dezvolte decât să-și recunoască neputința de a îmbunătăți viețile scoțienilor. Mă întreb cât ar fi durat ca Scoția să schimbe optimismul cu care astăzi ar fi vrut să intre în Uniunea Europeană cu un euroscepticism generat de o fugă de responsabilitate a politicienilor asemănătoare cu cea care i-a împins la acest referendum.
Referendumul scoțian a pus însă accentul pe altă chestiune de actualitate în numeroase țări europene: reforma regiunilor. Regionalizarea e aproape un concept demonetizat în România, după ce atâtea proiecte nerealiste s-au vehiculat cu acest nume, însă e o provocare și pentru alte țări europene. Ca urmare directă a referendumului, Marea Britanie trebuie astăzi să regândească puterile locale ale Țării Galilor și Angliei, unde consiliile locale cer puteri asemănătoare cu cele ale autorităților locale din Scoția. Președintele Hollande a promis francezilor o reformă a regiunilor care să reducă centralizarea administrației franceze și să trateze problemele zonelor periferice. Dezbaterea regional vs național e prezentă în Uniunea Europeană pe fundalul, sau în același timp cu discuția despre național versus european. Argumentele vehiculate, mai ales frustrările împotriva politicienilor și administrației, sunt deseori aceleași. Însă cele mai multe dintre nemulțumirile europenilor își au cauzele și soluțiile la nivel local: locuri de muncă, educație, sănătate.
Pentru mine, referendumurile din această toamnă sunt o ocazie pentru ca discuția despre reforma regiunilor să fie deviată în mod constructiv dinspre regionalismul identitar fără baze economice spre o dezbatere despre cum o regiune poate să se afirme în interiorul cercurilor concentrice pe care le reprezintă statul din care face parte și proiectul transnațional – Uniunea Europeană. Proiectul european promovat de federaliști presupune o Europă în care fiecare nivel de administrație tratează domeniile de competența sa, iar instituțiile naționale și europene au un rol de coordonare și armonizare a politicilor.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
