Să te ferească Dumnezeu de voioşia inconştientului. Pe trotuar, la volan, la cârma guvernului sau oriunde s-ar afla în altă parte, inconştientul poate produce pagube fabuloase. În cazul lui este valabilă regula cu atingerea gradului maxim de incompetenţă, dar nu este şi limitativă. Pentru că în exercitarea incompetenţei nu există grad maxim. Nimeni nu-i spune inconştientului că a depăşit orice limită. El face asta zi de zi, într-o stare perpetuă de depăşire.
Inconştienţii care se ocupă de proiecte grandioase ori de aprobări pentru parcare ne pot enerva, aşa cum se şi întâmplă, de peste două decenii. Dar cei care se ocupă de sănătate şi educaţie ucid. Lent şi sigur. Inconştienţii noştri sunt, în realitate, foarte conştienţi de propriul interes. Îi numim „inconştienţi” pentru că ne sperie lipsa lor de viziune în ce priveşte efectele pe termen lung. Sau poate doar indiferenţa faţă de aceste efecte.
Să luăm doar comunicatele recente ale inconştienţilor puşi să croiască soarta milioanelor de nevinovaţi care trec prin furcile caudine ale sistemului de educaţie.
Ministerul educaţiei se laudă că 71% dintre „absolvenţii de liceu” (asta însemnând, în realitate, „persoane care au frecventat liceul”!!) au trecut cu bine examenul de bacalaureat. E vorba de 93 433 de „candidaţi reuşiţi”, cum le zice cu duioşie ministerul. Ce uită să spună domnii care încropesc comunicatele (că uită de fiecare dată să spună ceva!) este că vorbim de 71% dintre elevii care s-au prezentat la examen. Prin urmare, promovabilitatea reală este mai mică. Nu comentez mai departe.
Omul din fruntea ministerului, care se presupune că e profesor universitar (deci ar trebui să ştie cum arată o carte sau un manual), trâmbiţează de câte ori are ocazia decizia lui de a merge înainte, fără să ţină cont de interesele editorilor. Ar trebui să-i fie ruşine. De două ori. O dată pentru că tocmai de interesele editorilor trebuie să ţii cont atunci când vrei material didactic de calitate, fiindcă editorul poate furniza calitatea respectivă dacă are interes. Iar domnul ministru ştie, cu siguranţă, că şi editorii cu care vrea dumnealui să meargă înainte au interese. Ba chiar unele care i-au interesat foarte tare pe colegii dumisale de guvernământ. Şi de care a început să se intereseze şi DNA-ul.
Acelaşi minister, o nouă performanţă: cei care n-au luat bacalaureatul se pot înscrie în programe de învăţământul postliceal „nonuniversitar” organizat în universităţi. Presupunând că am reuşi să trecem peste grozăvia ştergerii oricărei valori a diplomei obţinute la sfârşitul liceului, rămâne o întrebare: Ce caută învăţământul nonuniversitar în universităţi? Desigur, se mai pot pune şi alte întrebări, dar mai întâi ar trebui să răspundem la asta. Şi răspunsul e simplu: îi salvează de la faliment pe „oamenii lor” – ai celor care iau aceste decizii. Vedeţi dumneavoastră, au cam ieşit de pe băncile şcolii (universitare) contingentele 1989 şi 1990, pacienţii s-au împuţinat, viaţa e grea, poftele-s multe. Şi de ele au grijă tătucii care trag sforile prin hăţişul nostru legislativ. Şi care pozează în eroi când ajung în faţa părinţilor. Au făcut totul din grijă pentru copii!
Aş vrea să le spun acestor părinţi un lucru de care mulţi dintre ei nu par să fie conştienţi. Fie că îşi dau acum copiii la clasa pregătitoare, fie că le plătesc taxe universitare, sunt, într-o anumită măsură, sponsori de partid. Numai că nu sponsorizează partidul cu care votează ei, ci pe ăla care trebuie! O bună parte din banii pe care îi daţi pe cărţi, caiete de lucru, culegeri, taxe ş.a.m.d. ajung la oameni care îi folosesc şi pentru a susţine partidul care le aduce profituri nesperate. Dacă n-aţi înţeles, la fel ca în sănătate, şi aici este vorba de o schemă simplă: dăm legi care să oblige sau să permită, în aşa fel încât baza celor nevoiţi să plătească să devină cât mai largă; iar la primire punem oamenii noştri. Sau, după caz, unii care ne vor fi recunoscători.
Cu această schemă în minte, se pot dezlega o mulţime de enigme. De pildă, de ce au devenit analizele obligatorii, de ce se face atâta tărăboi în jurul listei de medicamente compensate sau de ce edituri care au mii de cărţi în portofoliu – începând cu cele de copii şi până la cele academice – pierd licitaţii de manuale în faţa unor producători de pliante.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
