Fiecare generaţie trăieşte un Kronstadt, spunea cîndva Koestler, o despărţire de iluzia zeului infailibil, o prăbuşire a catedralei de amăgiri în care se oficia credinţa oarbă. Pentru generaţia părinţilor mei, oameni care crezuseră cu ardoare în mitologia stalinistă, în special în pretenţia comunismului de a fi opusul absolut al fascismului, a fost greu să suporte chiar ideea Pactului Molotov-Ribbentrop din august 1939, dar au făcut-o. Şocul lor real, cel care i-a făcut să-şi chestioneze marile angajamente, a fost “Raportul Secret” al lui Nikita Hruşciov la Congresul al XX-lea al PCUS, în februarie 1956. Este momentul în care oameni care pînă atunci erau gata să cauţioneze proiectul sovietic, “Marele Experiment”, drept o apoteoză a umanismului revoluţionar, trăiesc dezvrăjirea.
Profesorul Paul Cornea discută luminos şi cu o mare onestitate aceste lucruri în cartea voastră de dialoguri. Este acolo o anamneză demistificatoare pe care mulţi alţii au evitat-o. Mama mea se trezise încă din momentul cînd a aflat despre procesul medicilor din URSS, deci în februarie 1953. Poate chiar mai devreme, în toamna anului 1952, în timpul procesului Slansky, marea înscenare de la Praga. Ai mei lucraseră cu Rudolf Slansky la Moscova, îl cunoscuseră relativ bine. Unii dintre acuzaţi îi fuseseră mamei mele profesori la Moscova (fraţii Kogan, de pildă). Sora ei, Cristina Luca, fusese mazilită în iunie 1952, fiind un fel de ţap ispăşitor pentru un întreg grup din jurul Anei Pauker, între care, în primul rînd, celebra Ana Toma, soţia lui Pantiuşa, adică generalul Gheorghe Pintilie, şeful Securităţii. Cristina a fost debarcată din funcţia de directoare a direcţiei presă şi cultură din MAE, a fost trimisă să lucreze ca biolog la Muzeul Antipa. Ana Toma (apropiaţii îi spuneau Anuţa) a devenit prim-adjunctă a ministrului comerţului exterior. O susţinea chiar Gheorghiu-Dej, o recompensă pentru trădarea Anei Pauker. Între cei care au înfierat-o pe Cristina într-o şedinţă sinistră de la MAE a fost chiar bunul ei prieten Grigore Preoteasa. Tatăl meu era prieten cu Preoteasa, fuseseră în acelaşi proces al studenţilor comunişti în 1936. Mama era prietenă cu Ecaterina (Kati), soţia lui Preoteasa. Sora lui Kati, Ilus, a fost a doua soţie a lui Petru Năvodaru, a crescut-o pe Ana, cea care avea să devină soţia lui Paul Goma. În copilărie am fost apropiat de Gheorghe şi Ileana Preoteasa, am avut aceeaşi dădacă, am mers, cel puţin o dată, la vila lor de la Predeal. Ileana (noi îi spuneam Ilinca) a fost prima soţie a lui Adrian Năstase. Trăieşte acum în America, la fel şi fratele ei, fugit încă din anii ’80.
Revenind la traseele deziluziei, aş adăuga aici cîteva cazuri interesante, similare, în fond, cu acela al lui Paul Cornea. Să-l luăm, de pildă, pe Leszek Kolakowski, născut în 1927, stalinist entuziast, filosof anti-clericalist, anti-tomist, anti-existenţialist, care, de prin 1955, devine o voce a criticii din interior a sistemului. Deci încă înainte de “Raportul Secret” care nu făcea decît să-i confirme lui Kolakowski, dar şi atîtor altora care aveau să simbolizeze ofensiva revizionismului marxist. Acel Kolakowski, adorat de studenţi şi detestat de birocraţia ideologică, a scris faimosul eseu în care definea socialismul prin determinaţii negative: “Nu este socialistă acea ţară în care generalii şi poeţii spun acelaşi lucru, doar că generalii o spun primii”…
Apoi, în Franţa, gînditorul marxist, profund influenţat de Nietzsche, Henri Lefebvre, cel care ulterior va scrie pagini esenţiale de critică a vieţii cotidiene, rupea, în autobiografia politico-filosofică La somme et le reste, cu dogmele de tip sovietic. Scrierile sale neo-marxiste aveau să fie atacate feroce de ideologii oficiali ai Partidului Comunist Francez, inclusiv de către Roger Garaudy, pe atunci membru al Biroului Politic. Lefebvre descrie acolo, într-un capitol intitulat “Bouffonnerie et tragédie dans l’histoire”, interogatoriul la care l-au suspus cerberii de la Comisia Controlului de Partid. Peste 12 ani, acelaşi Garaudy ajungea el însuşi să proclame necesitatea desovietizării culturii politice a comunismului francez şi, în final, era exclus din PCF. Itinerariul său, ulterior, inclusiv convertirea la Islam şi transformarea în negaţionist al Holocaustului, sînt teme care ar putea fi discutate separat. Să spun doar că, în cazul Garaudy, a existat întotdeauna un element fanatic, o propensiune spre semnele de exclamare. Alte exemple de apostazie: Edgar Morin, François Furet şi Annie Besse. Aceasta din urmă fusese o comunistă virulentă. După 1956, se desparte nu doar de soţul ei, ideologul comunist Guy Besse, ci şi de certitudinile îngheţate ale stalinismului. Devenită Annie Kriegel, a fost o mare istorică a comunismului, o remarcabilă creatoare de şcoală. Între cei pe care i-a format, să-i amintesc pe Stephane Courtois, Marc Lazar, Annette Wiewiorka. În cartea sa apărută în anii ’60 şi tradusă în româneşte la Editura Politică, în colecţia “Idei Contemporane”, Marxismul secolului XX, Garaudy vorbea despre clipa cînd, citind revelaţiile lui Hruşciov despre crimele staliniste, a trăit sentimentul întîlnirii cu abisul, se referea la o imagine memorabilă din Fenomenologia spiritului de Hegel.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
