Eram la o bere cu nişte prieteni şi, la un moment dat, am început să ne povestim bătăile memorabile primite în copilărie. Între adulţi poveştile astea sunt ritualice, etalate aşa ca amintirile din război. Şi fiecare şi-o luase măcar o dată de la părinţi: o serie de palme sau mai multe scatoalce peste cap, o curea, mai multe curele.
Dar niciunul dintre noi, oricât de adult, nu a zâmbit amintindu-şi asta.
E ciudat că în România se găsesc imediat destule voci care să sară în apărarea feluritelor minorităţi, fie că sunt din cele sexuale, etnice sau ecologice, dar atunci când se vorbeşte despre pedepsele fizice aplicate copiilor apar brusc multe justificări. Apare rezistenţă. Apar comentarii care susţin că „a-i da copilului o palmă la fund este o pedeapsă ca oricare alta”. Că disciplina fără corecţii fizice nu poate fi impusă. Că, în final, doar aşa îţi poţi pregăti copilul pentru lumea reală.
Am citit într-un studiu recent că 63% dintre copiii români au fost bătuţi cel puţin o dată. Adică unul din doi! E incredibil cât de răspândite continuă să fie pedepsele fizice în România de astăzi. Nu e vorba aici de cazurile extreme, de cele care ajung la tribunal. Ci de acele bătăi care, mai târziu, se transformă în amintiri neplăcute povestite la o bere între adulţi. Avem o mulţime de proverbe care justifică pedepsirea fizică a copiilor. “Bătaia e ruptă din rai” e doar unul din cele mai cunoscute. Mulţi dintre noi am crescut în acest rai.
Suntem o generaţie întreagă bătută la fund sau plesnită măcar o dată peste faţă. Nu. Nu e vorba despre cazurile extreme. Da, părinţii ne iubeau mult. Şi-au pierdut de câteva ori cumpătul: din oboseală, din lipsă de răbdare sau din neştiinţă.
Le-a părut rău după, dar societatea a avut imediat grijă de vina lor, le-a normalizat gestul, a inventat proverbe. O întreagă maşinărie psihosocială pusă în funcţiune doar pentru a găsi sens în câteva palme. Şi dacă sunt atât de inofensive, atunci de ce atât efort pentru a le justifica?
Apoi lipsa de soluţii. Mamele noastre sunt generaţia “femeilor-plase”, care petreceau ore nenumărate vânând bucăţi de carne prin alimentarele goale ale comunismului. Taţii noştri sunt generaţia “bărbaţilor-rulmenţi”, plecaţi la 6 dimineaţa la muncă şi obligaţi să-şi dedice sâmbetele Partidului, nu familiei.
Corporatismul românesc de astăzi a preluat programul mamelor care fac ore suplimentare peste ore suplimentare la birou sau în fabrică. Generaţia bătută la fund duce mai departe blestemul de a sta departe de copiii ei pentru o cauză nobilă: productivitatea crescută. Şi pe această îndepărtare se clădeşte marea neînţelegere dintre părinţi şi copiii lor (descrisă aici de dr. Vlad Stroescu).
În statul european România, familia este astăzi mai puţin protejată decât pădurile sau câinii vagabonzi. Până ieri, când organizaţia Salvaţi Copiii a lansat site-ul parintibuni.ro, nu exista niciun loc în care părinţii rămaşi în pană de soluţii să poată cere sfatul unui expert.
Şi nu-mi spuneţi povestea aia cu copiii prea râzgâiaţi pentru că părinţii lor refuză să-i pedepsească. “A-i spune NU unui copil nu e acelaşi lucru cu a bate un copil”. Trei palme peste faţă nu sunt o pedeapsă. Sunt o agresiune. Şi atunci când cad pe obrazul unui adult şi atunci când cad pe cel al unui copil.
Lecţia? Orice copil, şi adultul de mai târziu, s-ar lipsi de lecţia primită odată cu palma grea sau cureaua lată. Neplăcerea amintirii bătăilor primite în copilărie are de-a face mai puţin cu vânătaia propriu-zisă şi mai mult cu urma afectivă lăsată. Căci acela e momentul în care copiii află, pentru prima oară în viaţă, cum e să urăşti pe cineva.
PS. Deşi atrage atenţia, agresivitatea deranjează întotdeauna. Chiar şi când e măruntă, ca în titlul acestui articol.
22
17
