Fac parte dintre cei care votează și atunci când, aparent, nu au cu cine. Și asta, pentru că nu vreau să las nefolosit glonțul pașnic al democrației, care e votul. Am votat, așadar, și când a trebuit să mă ghidez după principiul „răului mai mic”. În mod sigur am făcut-o în anul 2000 când, stângând din dinți și ținându-mă de nas, l-am preferat pe Iliescu lui Vadim Tudor. Umilit de istorie, dar ținând strâns în brațe dreptul de a alege liber, am intrat în cabina de vot. Și am făcut-o pentru că știam de la un deținut politic „povestea tinetei sau a hârdăului”. Ea sună așa: „Tot ce se putea inventa spre a face un iad din viața celor încarcerați în celula noastră fusese făcut. Nimic, ne-am spus, nu se mai putea inventa spre a ne fi mai rău. Până într-o zi, când un gardian a avut ideea de a ne pune să mutăm tineta de la picioare la capul patului. Altfel spus, să dormim cu urina și fecalele la nas. Și-atunci am înțeles: se poate oricând mai rău”. În anul 2000, noi, cei care n-aveam cu cine vota, am votat, cred, pentru cel care părea că va lăsa tineta la picioarele patului.
Fac parte, iarăși, dintre cei care, când au cu cine vota, votează fără să se substituie cântăritorilor specializați de șanse. Există momente în care instalarea în dilemă și în calcul pot fi catastrofale. Ea trădează și o enormă trufie: „Nimeni nu merită de fapt votul meu. Căci la o privire mai atentă nici un candidat nu e în regulă!” Așa se face că alegătorul subtil nu e pe gustul meu. Peste noapte, iată-l transformat în analist care-mi explică de ce votând așa și nu altfel (adică așa cum vrea el) sunt „nerealist” și cum, prin votul meu neinspirat, îi iau șansele potentului X, pentru a le da visătorului – și sigur perdantului – Y. Iată un mod sigur, îmi explică el, de a-mi irosi votul și de a spori șansele contra-candidatului! Și ce ciudat! Am prieteni care, deși între alegeri lasă loc în viața lor speranței și judecăților inimii, în preajma alegerilor devin „lucizi”: scriu articole „inteligente”, cheamă la rațiune și previn asupra pericolelor sentimentalismului amestecat în politică.
Ei bine, refuzând hotărât această chemare, eu votez „cu ochii închiși” candidatul ale cărui valori, expuse într-un program politic, coincid cu ale mele. Și care, omenește, mă convinge că, nemințind, are totodată forța interioară, experiența și competeța pentru a-și realiza programul. Cred că nu am avut decât o singură dată în acest sfert de secol un asemenea candidat. Și mai cred că acum îl avem a doua oară.
Și cu asta ajungem la „cestiune”, adică la Monica Macovei.
Mi-a fost și mie silă în acești ani, una crescândă și în valuri, de clasa politică de la noi. Care ne-a făcut în mod cinic, și având o stranie expertiză a răului, prizoniera ei. Am visat de multe ori s-o văd pedepsită ca-n filmele americane cu batmani, supermeni, oameni-păianjeni și femei-pisici. Am visat justițiari cu ochii acoperiți de o mască neagră de catifea și Feți Frumoși care eliberează o țară furată la drumul mare, înrobită de taxe și hrănită cu minciuni. Am visat să-l văd dat pe față pe Spânul zilelor nostre, cel cu haciendele, bazinele de înot și terenurile de tenis câștigate prin învârteli, prin fraudă, prin nesimțire, impudoare și neiubire de semeni.
Dar cel mai frică îmi e de anarhie. Așa că am încercat să reintegrez basmul în teritoriul democrației, acolo unde minusculele buzdugane aruncate în același timp de câteva milioane de oameni pot să năruie fortăreața Smeului. Și, în felul acesta, am dat de Monica Macovei.
Am descoperit-o mai întâi în apele limpezi ale unei biografii politice lineare. Nu s-a bâlbâit, nu s-a bălăcit, nu s-a plimbat între partide, n-a avut gândiri suspecte și răzgândiri greu de explicat mai târziu. E printre puținii care, pășind pe teritoriul politicii, nu a schimbat ținuta dreaptă cu volutele contorsionistului de profesie. A fost printre rarele personaje din clasa politică care și-au pus în acord cu un aer firesc comportamentul politic și valorile după care au spus că se ghidează.
Am descoperit-o apoi în ura nediferențiată la adresa ei a întregii clase politice. Dacă toți care îmi produceau silă o detestau, nu era acesta supremul certificat de bună purtare pe care îl putea ea primi? Când galeria Răului te huiduie nu e oare acesta indiciul că ești așezat unde trebuie? Ura dezlănțuită la adresa ta din partea lichelelor nu este oare, în țara asta, semnul supremei reușite? Nu înseamnă că mergi în direcția cea bună când te târăsc prin noroi PSD-ul, Tăriceanu, Voiculescu sau Antena 3?
Am descoperit-o apoi pe Monica Macovei într-o idee nespus de simplă, de care, din primele luni ale lui 1990, m-am agățat ca de un program de viață publică: nu poți construi democrația, după patru decenii de comunism, cu un popor de analfabeți politic. Tot ce am putut face, cu mijloacele mele modeste, în tot acest răstimp, a mers spre repararea acestei situații. Mi-am regăsit obsesia în primul punct al actualului program politic al Monicăi Macovei. E singurul om politic de după 1990 care a înțeles că un „proiect pentru România” nu are sens în absența unui program vast (și a unui buget pe măsură) destinat educației. Un popor incapabil să judece cu mintea lui va fi incontinuu victima demagogiei, minciunii și populismului. Nu vom putea scăpa niciodată de clasa politică pe care o avem, dacă mințile ne vor fi în continuare fezandate pentru cele mai grosolane manipulări.
În sfârșit, am descoperit-o pe Monica Macovei în nevoia mea, și a atâtora, de dreptate: e firesc să-i judecăm pe cei care ne-au făcut să trăim ceea ce am trăit și care, în continuare, ne fac să trăim ceea ce trăim. După atrocitățile din al doilea război mondial, oamenii nu s-au dat înapoi de la a judeca potrivit justiției oamenilor. După 1990, au uitat – s-au n-au mai vrut – s-o facă. La noi, în umbra unui creștinism prost înțeles („dar cine sunt eu să judec?” și „cel dintâi să arunce piatra cel fără de păcat”) s-a ajuns la „toți am fost de vină”. Lăsând în seama lui Dumnezeu dreptul la judecată care era obligația oamenilor, aceste silogisme păcătoase au deschis calea celui mai cras imoralism social. Ce bine le-au căzut activiștilor și securiștilor noștri, deveniți apoi infractori calificați, „acest toți suntem de vină”, aceste tipuri de sofisme drapate în haine pioase! Creștin fiind, poate nu ești chemat să judeci. Dar ca om politic, ca ministru al justiției, ca procuror, ca intelectual umanist ești obligat să judeci și să aperi dreptatea. Un sfânt, vorba lui Steinhardt, trebuie să se retragă din lume și să nu încurce treburile pământești. În schimb, păstorul politic e iubit de turmă pentru că o păzește și-și angajează viața pentru ea.
Iar Monica Macovei, care prin inspirata alegere a ultimului președinte de țară a făcut ca în 2005 să repornească mecanismul justiției, ruginit vreme de 15 ani, a devenit repede ținta predilectă a celor care nu voiau să despartă legea de politic. Ei știau prea bine că de roadele infracțiunii nu te poți bucura fără garanția impunității. Era firesc ca aceștia să se teamă de ea și s-o elimine din joc. Uimitor este că, recent, un distins intelectual umanist, vrând să păstreze față de cei trei candidați ai dreptei o echidistanță de bun gust, a simțit nevoia să o asocieze pe Monica Macovei (fără să o numească) cu „feminitatea de tip sabie, halucinată de radicalități nemiloase”. Ca literatură sună bine. În realitate, avem de-a face cu o metaforă-n vânt. Sabia Monicăi Macovei nu este sabia care taie capetele nevinovaților în fața unei camere de filmat, ci sabia legii care la noi a ruginit prea multă vreme în teacă. Și de ce mă rog ar trebui să fie legea miloasă cu câteva mii de indivizi care au adus în sapă de lemn douăzeci de milioane de oameni?
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
