M-am instalat comod în fața televizorului, convins că voi urmări un spectacol care îmi va oferi satisfacțiile pe care le încerc, de regulă, când o văd jucând pe Simona Halep. De data asta meciul părea să fie aproape o formalitate, un ”galop de sănătate”: cea cu care se confrunta, Mirjana Lucic-Baroni, era plasată abia pe locul 121 mondial, are cu zece ani peste vârsta Simonei Halep (handicap semnificativ) și nimic din rezultatele din ultima vreme nu o recomandau ca pe o adversară care poate încurca drumul româncei spre fazele finale ale turneului.
A început meciul. Un 5-2 în primul set pentru Simona Halep era o dovadă peremptorie că lucrurile aveau să se termine așa cum anticipasem. Nimic din ceea ce a urmat nu se mai potrivea cu logica mea. Nu mi-a trecut nici măcar pentru o clipă prin minte gândul unui meci pe care l-ar putea pierde, dar o senzație de inconfort, de dificultate de a înțelege ce se întâmplă se făcea tot mai insistent simțită. Priveam și nu-mi venea să cred ce văd. Asistam la înfrângerea incredibilă a ”numărului 2 mondial”, nu înfrântă la mare luptă de o altă campioană ci pradă unei derute, a unei neputințe pe care nu puteam să o accept. În final, am închis televizorul într-o furie, cu gândul că, pe viitor, va trebui să fiu mult mai circumspect în evaluarea unei jucătoare în care am crezut, pe care am admirat-o fără rezerve și care poate să capoteze lamentabil în fața unei out-sider.
… Nu am scris cu nicio satisfacție rândurile de mai sus. Aș forța dacă aș vorbi despre ”rușine”. Cred că ”imens regret” este formularea cea mai potrivită. Cea care m-a făcut să încerc marele regret pe care îl mărturisesc, legat de reacția mea imediată, este Simona Halep. ”Nu sunt robot, sunt un om normal”. Fraza-cheie în declarația făcută după meci. Simplă și plină de bun-simț. Fără niciun artificiu, refuzând orice tertip. Atât de simplă și de elementară și totuși nu și-a găsit locul firesc în judecata cuiva care s-a considerat îndreptățit să aștepte, să pretindă numai trofee de la un om care face tot ce poate să câștige aceste trofee. Un om! Cu splendidele lui calități și cu toate limitele inerente care țin de condiția lui de om. A ignora aceste limite; a cere lucruri care țin de supra-omenesc probează o obtuzitate și un egoism care nu onorează. Îmi asum aceste erori.
Poate sunt singurul care am greșit. Dacă așa stau lucrurile, atunci sunt sigur că promisiunea pe care mi-am făcut-o de a nu uita exemplara pildă pe care mi-a dat-o Simona Halep va fi ținută cu strășnicie.
Citeste intreg articolul si comenteaza peContributors.ro
