Sînt o cititoare de jurnale, o admiratoare a disciplinei de a scrie constant despre lumea din jur și lumea dinăuntru. De asemenea, cred că, dacă autorul se nimerește să fie o ființă specială, dotată cu inteligență, ușurință a scriiturii, onestitate și o anumită maturitate psihologică care-l ferește de pericolul distorsionării vreuneia dintre cele două lumi și dacă, în afară de toate astea, autorul trăiește într-un timp și un loc extrem de importante istoric, sînt întrunite toate condițiile pentru a fi în fața unui document extraordinar, deopotrivă literar și istoric. Acesta este cazul unei cărți pe care am găsit-o întîmplător săptămîna trecută într-una din bibliotecile publice din Salamanca.
Cartea în cauză se numește ”La revolución bolchevista. Diario de un testigo” și e semnată, curios, de o femeie, pe numele ei Sofia Casanova (1861-1958). A fost a doua femeie corespondent de presă din istoria Spaniei (prima, Carmen de Burgos, scrisese pentru un ziar din Madrid despre războiul din Maroc din 1909). Sofia Casanova a fost căsătorită cu un aristocrat polonez, diplomat, Vicente Lutoslawski și au avut trei fiice. A scris pentru ziarele spaniole ABC, El Liberal, La Época și El Imparcial, în New York Times și în Gazeta Polska. A început prin a trimite articole despre primul război mondial, apoi a scris despre revoluția din Rusia de la fața locului. Cartea ”La revolucion bolchevista. Diario de un testigo” este jurnalul pe care l-a ținut între 30 octombrie 1917 (se afla împreună cu întreaga familie în Sankt Petersburg) și octombrie 1918 (cînd, în urma unor complicate și riscante aventuri, reușește să ajungă în Madrid, cu ceea ce mai rămăsese din familia ei poloneză, după cei doi frați ai soțului, unul dintre ei tatăl viitorului compozitor Witold Lutoslavski, fuseseră executați într-o închisoare bolșevică). Fragmente din acest jurnal au apărut sub formă de corespondențe de presă în ziarul spaniol ABC din 1918, 1919.
Nu voi intra în detalii despre posteritatea Sofiei Casanova, am citit destule referințe în ultimele zile, dar aș vrea doar, pentru imparțialitate, să spun că am găsit o declarație a ei din anii 40, admirativă la adresa lui Franco. Probabil de aici o anumită rezervă față de personalitatea ei în Spania post-franchistă, pentru că această autoare nu e nici pe departe așa de cunoscută cum ar merita. Am convingerea că nefericita declarație a fost una conjuncturală sau venită poate din experiența dureroasă la nivel personal pe care a avut-o cu comunismul. Dar, în tot ce a scris, cel puțin cît am reușit eu să găsesc zilele acestea, Sofia Casanova a fost o susținătoare neabătută a drepturilor cetățenești, a libertății presei și a libertății în general. A murit în 1958, în Polonia comunistă, cu amărăciunea de a i se fi refuzat, de către același ziar spaniol la care scrisese din tinerețe, un articol despre suferințele polonezilor în urma invaziei hiteriste din al doilea război mondial.
A avut curajul, ca femeie, să trimită articole din Rusia acelor vremuri, după cum spunea, glumind, mai tîrziu, ”niciodată prin poștă și niciodată cu adresa ziarului ABC pe plic”, ci prin amabilitatea diverșilor prieteni din lumea diplomatică. Dorința ei de imparțialitate e mereu prezentă în acest jurnal, e tulburătoare atunci cînd reușește să se mențină sobră, deși membri ai familiei ei poloneze fuseseră asasinați și e demnă de toată admirația în perspectivă jurnalistică și intelectuală, atunci cînd, de pildă, vorbește cu luciditate și pătrundere, despre greșelile făcute de regimul țarist sau despre slăbiciunile și isteriile ineficiente, comice cîteodată, ale aristocrației și înaltei burghezii din care ea însăși făcea parte.
Fragmentul care urmează povestește două vizite pe care Sofia Casanova le-a făcut personal în zona zero a evenimentelor din Rusia: prima vizită, în mai 1917, la sediul Sovietului care înlocuise recent parlamentul țarist, în ceea ce ea numește ”prima revoluție”. A doua vizită, în decembrie 1917, la Institutul Smolnîi, unde îi cere un interviu lui Lev Troțki, ministru de externe al ”celei de-a doua revoluții”, mîna dreaptă a lui Lenin, ”brațul executor” al acestuia, așa cum se exprimă un admirator al revoluției, mai tîrziu, în Spania, într-o discuție cu autoarea.
Nu am găsit pînă acum o traducere în românește a acestei cărți, dacă există, m-aș bucura să fie semnalată, deocamdată mi-am asumat traducerea acestor fragmente.
Sofia Casanova, Revoluția bolșevică. Jurnalul unui martor, Editura Akron, Spania, 2008
Mai și Decembrie 1917
”Săptămîna din urmă a fost cea mai plină de emoții dintre toate cîte s-au derulat în furtunoasa perioadă a revoluției ruse. N-am nici o îndoială că fiecare zi a ei va rămîne în istorie. O dată risipită vraja, în cea mai limpede lumină a rațiunii, nu încape nici o îndoială că ceea ce se întîmplă în Rusia acum e absolut nou și extraordinar. Cîțiva inși marginali, exilați sau condamnați pe viață în Siberia, s-au întors în Patrie și acum sînt stăpînii ei. Alături de ei se află și îi susțin milioane de înfometați și servitori ultragiați în regimul de dinainte și împreună lansează către lume o evanghelie bazată pe idealism umanitar și pe o năucitoare demagogie. Lumea întreagă îi privește întrebător și în același timp cu neliniște…
Chiar și doar o enumerare a faptelor pe care le-au realizat zilele astea justifică neliniștea și curiozitatea pe care o trezesc comisarii poporului. Într-o zi, Troțki trimite o notă către ambasadorii puterilor aliate, exprimînd dorința guvernului de începe preliminariile armistițiului. Pentru că generalul Duchonin refuză să îndeplinească deciziile guvernului, este destituit din fruntea armatei și în locul lui e pus căpitanul Krylenko, care, printr-un ordin de zi, ratifică hotărîrea bolșevicilor, trimite mesageri la nemți și, cum la cartierul general al armatei se adunaseră ceva forțe în jurul lui Duchonin, trimite totodată cîteva regimente cu scopul de a supune cartierul general, Slawka, cum i se spune în rusește. Cînd s-a prezentat în fața Sovietului, ca să prezinte rezultatele întîlnirii trimișilor lui cu inamicii, Krylenco a fost primit cu ovații.
Următoarea notă trimisă de Troțki către ambasade, în care informa despre actul realizat și îi invita să ia parte la preliminariile acordului de pace, deși a fost ignorată de ambasadori – care continuă să nu recunoască și să ignore, cel puțin aparent, grupul comisarilor republicii – întărește impresia de hotărîre nestrămutată pe care comportamentul neabătut al lui Troțki o produce tuturor. Alte evenimente importante care s-au întîmplat recent: telegrama Austro-Ungariei care acceptă, de principiu, să discute pacea; închiderea Dumei municipale – focar de conspirație împotriva guvernului; trecerea Băncii Naționale sub controlul guvernului, decizie la care s-au opus consiliul director și funcționarii de rang înalt ai acestei instituții financiare.
În concluzie: acești oameni, urîți și temuți, sînt puternici, sînt perfect organizați și fără nici un fel de ezitări înalță, din infernul războiului, steagul alb al concordiei universale. Proxima reuniune a camerelor constituante dă inamicilor guvernului anarhist speranța că-i vor înlătura și că vor organiza un alt guvern, mai pe gustul lor.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
