Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

ANALIZA Presedintele Erdogan, Turcia, Europa, Romania

de Dragos C. Mateescu     Contributors.ro
Miercuri, 13 august 2014, 16:41 Actualitate | Opinii


Dragos C. Mateescu
Foto: Arhiva personala

Imediat înainte şi după alegerile prezidenţiale din 10 august din Turcia, am răspuns întrebărilor puse de diferiţi reporteri de radio şi televiziune din România. Media audio/video nu permit însă, prin natura lor, o analiză aptă să surprindă cât mai multe aspecte relevante. Încerc, deci, să ofer aici ceea ce merită spus în legătură cu semnificaţiile evenimentului respectiv pentru publicul avizat şi, mai cu seamă, pentru cei ce răspund de politica externă românească. Recep Tayyip Erdoğan a fost ales din chiar primul tur de scrutin în primele alegeri populare prezidenţiale din istoria Republicii Turce, toţi preşedinţii anteriori fiind eleşi de către Meclis (Adunarea Populară – Parlamentul Turciei). Prin scrutinul popular, instituţia prezidenţială de la Ankara a devenit astfel una cu valoare dincolo de spaţiul politic turcesc, având şi o greutate regională, dacă nu chiar geopolitică. Ar trebui să ne intereseze, prin urmare, atât implicaţiile interne, cât şi cele externe ale performanţei lui Erdoğan, precum şi felul în care relaţiile româno-turce ar putea fi afectate. Acestea sunt aspectele principale în jurul cărora am organizat pe secţiuni şi analiza de faţă, concluziile încercând să lege cumva totul de contextul mai larg în care se află România şi Turcia.

Implicaţii interne

Recep Tayyip Erdoğan, alături de alţi politicieni turci, printre care şi actualul Preşedinte al Republicii, Abdullah Gül, este fondatorul Partidului Justiţiei şi Dreptăţii, mai cunoscut sub acronimul turcesc AKP (Adalet ve Kalkınma Partisi). Încă de la debutul pe scena publică, acest partid a făcut din înnoirea Turciei punctul central al agendei sale. Se dorea o Turcie a dreptăţii şi justiţiei, un stat mai tolerant în special faţă de identitatea religioasă Sunni musulmană dominantă, generaţii de musulmani conservatori turci considerându-se oprimaţi de către statul laic kemalist. AKP-ul a oferit însă speranţe şi minorităţilor ethnice, nerecunoscute niciodată de către statul kemalist care a aplicat mereu, cu scrupulozitate (eronată), o interpretare rigidă a prevederilor Tratatului de la Lausanne (1923). Milioane de kurzi, zaza, lazi, cerchezi (kirkizi), arabi, evrei, georgieni, greci, armeni şi alţii au sperat în recunoaşterea legală a identităţilor lor distincte. La fel au sperat şi Alevi, o sectă liberală sufi ce numără şi ea milioane de membri.

AKP a câştigat alegerile din 2002 având susţinerea tuturor acestor milioane de oameni pe care statul laic kemalist îi ignorase şi umilise timp de generaţii. În ciuda faptului că reformele profunde au întârziat să apară, puţinul care totuşi s-a făcut în anii ce au urmat a hrănit speranţa colectivă. Bazându-se şi pe performanţe economice notabile într-un context regional şi mondial marcat de criza începută în 2008, AKP-ul a reuşit să câştige apoi toate alegerile generale şi locale, inclusiv acest prim scrutin prezidenţial popular din istoria Turciei, în 2014. Vorbim, deci, despre o serie incredibilă de victorii sau, din partea cealaltă, de înfrângeri ruşinoase ale unei opoziţii care parcă n-ar fi existat niciodată. Parcă însuşi statul laic kemalist n-ar fi existat niciodată.

Opoziţia politică turcă a fost constituită încă de la începutul guvernării AKP în jurul legendarului partid al fondatorului Turciei, Mustafa Kemal Atatürk, respectiv Partidul Republican al Poporului (acronim turcesc CHP – Cumhuriyet Halk Partisi). Faptul că CHP-ul a pierdut toate alegerile din 2002 încoace sugerează că, în ciuda energiei reformatoare reale destul de slabe a guvernelor succesive AKP, electoratul a preferat mai curând să meargă alături de acest partid şi de Erdoğan decât să opteze pentru continuarea paradigmei statului laic kemalist. În acest context, CHP a făcut şi greşeala fatală de a se alia pentru alegerile prezidenţiale cu agresivul Partid al Mişcării Naţionaliste (acronim turcesc MHP), un partid având o istorie încărcată de implicări în campanii violente, criminale chiar, împotriva minorităţilor etnice, a intelectualilor de stânga şi a conservatorilor islamici. Aliindu-se cu MHP pentru a-l susţine în alegerile prezidenţiale pe altfel respectabilul Ekmelledin Ihsanoğlu, CHP-ul a încurajat practic pe toţi cei ce se considerau oprimaţi de statul laic kemalist să îl voteze pe Erdoğan, adică înnoirea Turciei.

Rămâne însă de văzut cum va arăta această „nouă Turcie”. Erdoğan doreşte o republică semi-prezidenţială în care să aibă puteri constituţionale sporite. Pentru a schimba constituţia în acest sens, are nevoie neapărat de susţinerea AKP şi a altor partide în Parlament unde, la ora actuală, majoritatea AKP nu este suficientă pentru a produce modificarea constituţiei. Dar nici sprijinul AKP nu va veni decât în cazul în care viitorul preşedinte al partidului şi, concomitent, prim-ministru al ţării va fi un om dispus să joace rolul unui servant al marelui lider de la şefia republicii.

Există la ora actuală câţiva astfel de politicieni AKP dar există şi o aripă nedispusă să accepte transformarea partidului într-un obiect politic al lui Erdoğan. Mai mult, anul viitor vor avea loc alegeri parlamentare şi nu este deloc sigur că AKP va reuşi să câştige majoritatea necesară pentru a modifica constituţia fără ajutorul altor formaţiuni politice. Deşi a câştigat toate alegerile locale şi generale din 2002 încoace, AKP-ul a pierdut de fiecare dată procente bune din miezul său tare de susţinători. În aceste condiţii, ambiţiile lui Erdoğan de a ctitori o republică turcă în care să poată conduce mai mult sau mai puţin autoritar ar putea fi mult prea mari. Mai mult, ar putea să aibă de înfruntat în curând un parlament nu foarte prietenos şi chiar dispus să aprobe anchetarea sa pentru implicarea în cazul de corupţie declanşat la 17 decembrie 2013. Nori negri s-a putea deci aduna în următoarele săptămâni şi anul viitor pe cerul atât de senin acum al lui Erdoğan.

Între timp, cea mai spinoasă problemă a Turciei, cea a relaţiei dintre stat şi societate, rămâne practic la fel de serioasă ca în 2002. Guvernul tratează o soluţionare a conflictului cu PKK, negociind inclusiv cu fostul lider PKK Abdullah Öcalan, care este închis din 1999 în insula Imralî. Acelaşi guvern nu dă însă semne că ar dori recunoaşterea constituţională a minorităţilor etnice. La fel se poate spune despre minoritatea religioasă Alevi care numără milioane dar care nu beneficiază de recunoaştere constituţională şi, implicit, nici de un tratament din partea statului egal cu cel acordat celorlalte comunităţi religioase. Zecile de crime comise de-a lungul ultimelor decenii împotriva unor indivizi sau grupuri reprezentând minorităţi de tot felul nu au fost soluţionate deşi presa abundă de date împotriva unor elemente asociate guvernelor de dinainte de 2002.

Libertatea presei rămâne şi ea o mare problemă, numeroase abuzuri din partea instituţiilor statului fiind semnalate de către organizaţii nonguvernamentale internaţionale specializate în monitorizarea libertăţii de exprimare. Independenţa justiţiei a fost şi ea grav afectată odată cu adoptarea unei legi în acest an prin care Consiliul Suprem al Magistraţilor a fost practic parţial subordonat Ministerului Justiţiei. La aceasta se adaugă epurările masive din Ministerul Justiţiei, atât printre magistraţi cât şi printre ofiţerii de poliţie, totul numai pentru a se împiedica anchetarea cazului de corupţie declanşat în 17 decembrie 2013 care îl implică pe Erdoğan fie direct, fie prin fiul său, Bilal. Norii negri despre care spuneam mai sus că s-ar putea să întunece cerul acum senin al lui Erdoğan ar putea, deci, să înnegureze şi viitorul Turciei, devenită prizonieră a unui caz de corupţie la cel mai înalt nivel în ierarhia statului. Multe din proiectele vitale pentru „noua Turcie” ar putea astfel să moară din faşă şi multe dintre realizările de până acum ar putea fi sacrificate pentru salvarea persoanei lui Erdoğan.

Implicaţiile externe

După alegerile din 2002, guvernul AKP a iniţiat o admirabilă politică regională sub sloganul „zero probleme cu vecinii”. Eforturi diplomatice semnificative s-au făcut pentru normalizarea relaţiei cu Armenia, chiar cu riscul iritării azerilor. Relaţiile cu Grecia, Israel, Siria, Irak şi Uniunea Europeană păreau şi ele să meargă spre bine. După 2008, când criza economică a început să afecteze Occidentul, Turcia s-a repoziţionat repede şi a accelerat colaborarea cu ţările arabe. La această situaţie s-a adăugat continua deteriorare a relaţiilor Ankarei cu Israelul, ceea ce a alimentat o popularitate crescândă a guvernului turc ca apărător al identităţii Sunni musulmane a Turciei şi, pentru o vreme, chiar a tuturor musulmanilor Sunni din Orientul Mijlociu. Sprijinul public acordat de Ankara Frăţiei Musulmane din Egipt dar şi cel ascuns despre care se spune că ar fi fost acordat rebelilor Sunni din Siria împotriva regimului Assad a dinamitat însă curând popularitatea regională a Turciei.

În condiţiile actuale la frontiera de sud-est a Turciei, deloc impenetrabilă, va apărea fie cavalcada apocaliptică a Statului Islamic, fie un stat independent kurd. Acesta din urmă ar putea include Rojava siriană, Autoritatea Autonomă Kurdă din nordul Irakului şi, mai devreme sau mai târziu, chiar şi teritoriile turceşti populate masiv de kurzi. Iar nevoia de o ieşire la mare a acelei entităţi statale kurde ar face din Iskenderunul turcesc o ţintă plauzibilă, toate în ciuda aparentei bune înţelegeri dintre Turcia şi liderii kurzi regionali de acum. Aşa se face că la ora actuală nu aş putea indica nici măcar un singur aliat sigur al Ankarei pe termen lung, într-o zonă în care guverne succesive AKP au tot semănat seminţele conflictului.

Asta în vreme ce anumiţi consilieri ai lui Erdoğan manifestau public din ce în ce mai mult dispreţ şi chiar ostilitate mai ales faţă de Uniunea Europeană. O Turcie care performa din puct de vedere economic părea să nu mai aibă nevoie de perspectiva integrării europene. Mai mult, părea chiar predispusă, după criza începută în 2008, să persifleze leneşa piaţă comună a „vechii Europe”, expresie nefericită lansată prin 2003 de Donald Rumsfeld. Opinia publică turcă, în majoritate atrasă de mesajul AKP şi de carisma lui Erdoğan, cucerită şi de performanţele economice pozitive ale ţării lor, a manifestat entuziasm faţă de această trufie a Ankarei. Sprijinul public pentru integrarea europeană a scăzut rapid de la aproximativ 65-70% în perioada 2002-2004 la mai puţin de 50 de procente după 2008.

Relaţiile instituţionale cu Uniunea Europeană au ajuns şi ele la un minim periculos, mai ales după protestele din mai-iunie 2013 legate de demolarea parcului Gezi din Istanbul şi după declanşarea scandalului de corupţie din 17 decembrie 2013. Negocierile de aderare la Uniune au fost de facto îngheţate o lungă perioadă şi doar 13 capitole sunt negociate la ora actuală dintr-un total de 35, unul singur (ştiinţă şi cercetare) fiind închis în iunie 2006. Deschiderea inevitabilă în viitor a capitolelor 23 (judiciar şi drepturi fundamentale) şi 24 (justiţie, libertăţi şi securitate) vor ocaziona, negreşit, fie reforme fundamentale pe linia statului de drept, fie colapsul negocierilor şi, implicit, al relaţiilor Ankarei cu Uniunea.

Din poziţia de Preşedinte al Republicii, Erdoğan va avea puterea dacă nu de a dicta cursul politicii europene a Turciei, măcar de a-l influenţa. Iar aroganţa pe care au afişat-o atât el cât şi unii din consilierii săi la adresa Bruxelles-ului nu promite rezultate pozitive, cel puţin pe termen scurt. De fapt, Turcia lui Erdoğan va avea mult, foarte mult de muncă pentru a reface relaţiile cu vecinii şi, mai ales, credibilitatea ca partener al ţărilor occidentale. Iar chestiuni precum independenţa justiţiei, libertatea de exprimare, dar şi evoluţia procesului de corupţie declanşat la 17 decembrie 2013 vor fi, cu siguranţă, elemente cruciale în acest context. În opinia mea, viitorul preşedinte al Turciei va avea atât de multe de explicat comunităţii internaţionale pe toată durata mandatului său încât nu văd cum ar putea deveni un actor relevant în relaţiile externe ale acestei ţări.

Turcia, Europa, România

Euforia victoriei lui Recep Tayyip Erdoğan din primul tur de scrutin în primele alegeri populare pentru Preşedinţia Republicii Turce va fi, ca toate euforiile, de durată relativ scurtă. Problemele sugerate mai sus se vor aglomera la un moment dat pe agenda politică internă şi externă a Ankarei iar greul cel mai greu va cădea nu pe umerii viitorului Preşedinte, ci pe cei ai executivului şi ai viitorului prim-ministru. AKP-ul îşi va alege curând omul care să poarte această responsabilitate şi este important dacă acea persoană va fi una dispusă să fie un simplu pion al lui Erdoğan sau un adevărat lider care să ducă partidul la victorie în alegerile parlamentare de anul viitor. În cea de-a doua variantă s-ar putea ca, din motivele expuse aici, Erdoğan să devină o piedică din ce în ce mai evidentă în calea succesului partidului.

O nouă constituţie va fi însă vitală pentru o nouă Turcie. Dacă acea constituţie va urma sugestiile comisiei de speciale consultative de la Veneţia şi condiţionalitatea din contextul aderării la Uniunea Europeană, sunt toate şansele ca Turcia să devină într-o generaţie un stat integrat familiei europene de democraţii liberale. Accentuez ultimul cuvânt pentru că Turcia a fost, cel puţin din 1950 încoace, o democraţie. Ceea ce i-a lipsit mereu a fost o atitudine liberală a statului faţă de societate, cu respectarea libertăţilor individuale şi a identităţilor minoritare. Stabilitatea sa a suferit mereu tocmai din acest motiv.

Cunscătorii ştiu foarte bine că aceste principii reprezintă esenţa dreptului european comunitar şi, implicit, esenţa condiţionalităţii pentru aderarea Turciei la Uniunea Europeană. Iar aderarea este, în opinia mea, singura cale prin care această ţară poate să devină, într-adevăr, „noua Turcie” post-kemalistă la care par a visa acum cel puţin jumătate din cetăţenii săi. Diplomaţia românească ar trebui să sprijine acest proiect major european din două motive cruciale şi interdependente: (1) suntem interesaţi în stabilitate în est, în zona Mării Negre şi (2) stabilitatea zonei Mării Negre este imposibil de realizat fără stabilitatea Turciei. Însuşi proiectul geostrategic uriaş care se numeşte Uniunea Europeană nu poate fi realizat fără ca piaţa sa comună să nu includă, mai devreme sau mai târziu, zona Mării Negre.

Bucureştiul poate sprijini Turcia în această direcţie, pe termen lung. Experienţa pe care o are România în politica inter-etnică – cu realizări dacă nu exemplare, cel puţin productive de stabilitate internă pe termen lung – poate fi de real folos Ankarei, cu condiţia ca să fie corect transferată. Experienţa României ca membră a Uniunii Europene de 7 ani este la fel de valoroasă şi, daca va fi şi ea corect transferată, ar putea ajuta semnificativ Ankara. În plus, România are şi o anumită poziţie, chiar dacă destul de neclară azi, în contextul Politicii de Vecinătate a UE. Un transfer corect al acestei experienţe ar putea duce la o mai bună înţelegere a ei şi la Ankara, cu beneficii potenţial importante pe termen lung pentru stabilitatea regiunii Mării Negre.



Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro











Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.















.*.


1866 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by