Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Politica incepe cu politetea

de Mihai Maci     Contributors.ro
Duminică, 3 august 2014, 12:22 Actualitate | Opinii


Mihai Maci
Foto: Hotnews

Nu vi s-a întâmplat niciodată ca, întrebând un om ce muzică-i place, să vi se răspundă că jazz-ul cel mai sofisticat sau o anumită formă a rock-ului progresiv? Apoi, într-un context oarecare, să vedeţi persoana în cauză dansând, dezinvoltă, pe “populara” de Taraf TV sau pe (altminteri mult hulitele) manele? Paradoxal, omul e sincer de fiecare dată: îi place şi jazz-ul subtil şi-i place şi să se scuture în ritmul manelelor. Nu vede nici o incompatibilitate între cele două. Nu pentru că şi-ar lua fracul peste pijama, ci pur şi simplu pentru că el trăieşte într-un “acum” spontan care e total disjunct de “acum”-ul de peste o oră. Acum ascultă, melancolic, jazz şi peste un ceas ţopăie, chiuind, pe manele. Sunt timpi diferiţi, existenţe diferite, pe care nu le leagă decât intensitatea feeling-ului de moment. Asta se numeşte “a trăi viaţa la maxim”.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu unul mă gândesc mereu la acest tip uman atunci când vine vorba de neajunsurile lumii noastre. Nu vi s-a întâmplat ca, pe culoarul pe care-l străjuiţi împreună cu colegii, să vi se spună cum stau lucrurile, cine cu cine are ce fel de combinaţii şi apoi, intrând la şedinţă, să vedeţi aceiaşi oameni aliniindu-se – fără nici o tresărire – deciziilor (cu sau fără rost) ale celor pe care-i încondeiau cu un sfert de ceas mai devreme? Dacă-i întrebaţi de discrepanţa dintre cele două momente, oamenii dau din umeri: asta e, ce putem face? Într-adevăr, ce putem face?

Fiecare are problemele lui, fiecare se descurcă cum poate, oamenii nu sunt eroi de la natură. Îţi spun cum stau lucrurile dintr-o frustrare personală şi ca să ştii că ei ştiu. Dar această cunoaştere e una sterilă: nu se concretizează nici într-o gândire clară, nici într-un cuvânt ferm şi cu atât mai puţin într-o acţiune articulată. Ne-am obişnuit atât de mult cu aceste lucruri, încât – practic – nici nu le mai băgam în seamă. Cu toţii vrem câte ceva (şi vrem din ce în ce mai mult), cu toţii credem că ceea ce vrem ni se cuvine (fie pentru că ne considerăm victime, fie pentru că ni se pare obvios că cei care au ceea ce noi ne dorim nu sunt cu nimic mai buni decât noi), dar – când vine vorba să facem ceva – preferăm să dăm înapoi. Ştim, oarecum instinctiv, că lucrurile nu se leagă, că cel ce iese în faţă se autodesemnează ca ţap ispăşitor. Fiecare dintre ceilalţi îşi va găsi scuze onorabile; fiecare va crea – mai apoi – o poveste în care el e victima şi eroul, şi cu toţii îşi vor vedea mai departe de problemele lor.

Spatiul personal, „de la sine intelesul” si iesirea in public

Am făcut această experienţă în anii dictaturilor interbelice, în anii războiului, cel mai acut în perioada comunistă şi o facem din nou, acum, când spaţiul public e aproape la fel de monopolizat ca pe vremea propagandei din alte vremuri. Neregăsindu-se în viaţa civică, oamenii se refugiază în mediul protector al spaţiului privat. Aici totul e bine, pentru că nimic nu se cere explicat; totul e partajat la nivelul unei înţelegeri “din priviri” şi din gesturi care lărgesc ecoul trăirilor personale la “noi”-ul tribal. Unitatea de bază a lumii noastre e familia (sau tribul), iar spaţiul pe care aceasta îl configurează este cel al de la sine înţelesului. Îndată ce se pune problema de a ieşi din acest element propriu, de a ne deschide spaţiului public – care se structurează în funcţie de dialog – suntem deficitari. Prima tentaţie e aceea a monologului, care – la rândul lui – traduce confuzia dintre public şi privat (în privat omul e acceptat aşa cum e, în public e pus în situaţia de a se explica). Când vine vorba de explicare, de formulare, devenim fie vagi, fie băţoşi, fie pur şi simplu inadecvaţi. Nu suntem obişnuiţi cu asta. În general, acestei situaţii i se reproşează lipsa de gândire şi, pe urmele acesteia, cea de educaţie. E neîndoielnic faptul că incapacitatea de a asuma şi a susţine un dialog trădează o şcoală prost făcută. Dar e aici ceva şi mai adânc decât şcoala (pentru că timp de veacuri oamenii au avut o viaţă publică, chiar şi atunci când şcoala era pentru puţini), ceva care are legătură cu omul căruia-i place jazz-ul şi dansează pe manele. E vorba de o patologie socială generalizată deşi, sau tocmai, pentru că e aparent benignă. Trăsăturile ei nu sunt spectaculoase, dar sunt – dacă mă pot exprima astfel – primul nostru liant public. Problema este aceea că tocmai acest liant împiedică o viaţă politică adevărată.

Vreau să fie clar: nu mă exclud deloc de la partajarea metehnelor pe care le voi descrie. Ştiu că şi eu sunt victima lor cotidiană. Numindu-le, încerc să mă văd – şi să mă judec – puţin mai limpede.

Oamenii sunt acum indisponibili si nelocalizabili in public – sunt si nu sunt acolo

Personajul nostru nu e mitocanul. Contactul cu acesta are un mare avantaj: mitocanul e ţipător şi, ca atare, te poţi feri de el sau, cel puţin, poţi ştii cum să te comporţi cu el. Cel la care ne referim e omul normal – ca mine şi ca d-voastră – pe care îl întâlnim în experienţa noastră cotidiană. Îl întâlnim – aproape întotdeauna – în virtutea unui hazard căci, ne place sau nu, acesta stă la baza experienţelor noastre. Dar, odată ce ne-am întâlnit lucrurile ar trebui să dobândească consistenţă şi să ieşim de zub zodia hazardului pentru a intra în aceea a făptuirii comune. Aşa să fie oare? Pentru ca întâlnirea să genereze o istorie comună, e necesar ca cei cărora le e dată să fie – ambii – deschişi faţă de ceea ce li se dă în întâlnire. Prima trăsătură a vieţii comune e disponibilitatea – prezenţa reală alături de ceilalţi. Ori ceea ce e straniu în lumea noastră e faptul că, în general, oamenii sunt foarte indisponibili. Fiecare e, tot timpul, ocupat; are probleme, trebuie – în mod imperios – să ducă la capăt ceva. Asta nu-l împiedică să iasă în public, ci doar îl face nelocalizabil: e şi nu e acolo. Când îi vorbeşti, nu şti niciodată dacă e atent la tine sau la unul din multele lui filme interioare. Oamenii sunt pe deplin prezenţi doar în zona privatului, în spaţiul public au o anumită evanescenţă care-i face spectrali. Cel care li se adresează, dacă e lucid, ar trebui să se întrebe – mai înainte de orice – dacă le vorbeşte unor oameni sau unor umbre. Niciodată nu e clar, când ai de-a face cu un asemenea om, nu dacă te-a înţeles, ci dacă te-a auzit.

De aceea e preferabilă grămada şi hărmălaia (meeting-ul, de pildă) – aici toată lumea strigă, în acelaşi timp, şi nimeni nu ascultă pe nimeni. La sfârşit – dacă e să fie ceva, fiecare va putea invoca faptul că, din cauza zgomotului, nu a auzit nimic. Ajunge să vă gândiţi la motivul prin excelenţă al cinematografiei balcanice (şi est-europene): nunta. O explozie pasională, plină de vitalitate, în care toată lumea se simte bine, fiecare se joacă pe sine (sau una din multiplele lui identităţi), se răcneşte, se cinsteşte; într-un cuvânt se suspendă (nocturn şi carnavalesc) exigenţele împovărătoare ale zilei. Invers, gândiţi-vă la leitmotivul cinematografiei anglo-saxone: procesul. Aici avem de-a face cu un diurn paroxistic, în care fiecare e solicitat la prezenţa totală, în care ceea ce contează e precizia termenilor şi corectitudinea judecăţii. Nunta e abolirea responsabilităţii; procesul e consacrarea ei.

Istoriile noastre sunt, cel mai adesea, poveştile unor neîntâlniri: “eu am crezut că…”, “lucrurile păreau să…”, “nu mă aşteptam ca…”. Într-un sens (fizic), am fost acolo, într-altul nu. Şi – ca atare – nu prea ştim nici ce şi nici când s-a întâmplat. N-am putea rezuma lucrurile, căci nu avem decât impresii, fatal subiective. E stranie această neseriozitate cu care sunt tratate lucrurile. În ciuda apelurilor patetice, oamenii nu se implică.

“Eu cred…”, “mie mi se pare…”, “şi eu am fost…”, “eu am făcut…”

A te implica în ceva înseamnă a participa, a pune în joc ceva din tine, a te expune şi – finalmente – a fi fragil. Comuniunea cu ceilalţi se bazează tocmai pe această punere în comun a fragilităţii fiecăruia. Nu pe convergenţa (de mai scurtă sau mai lungă durată) a intereselor, care defineşte mediul de afaceri şi este subiect al dreptului privat. Ci pe această deschidere, întotdeauna risca(n)tă, a omului faţă de o problematică ce-l depăşeşte. Tocmai de aceea punându-ne în comun bucuriile şi spaimele, uimirile şi neînţelegerile, căutările şi eşecurile, baza relaţiei dintre noi trebuie să fie încrederea. În raport cu incompletitudinea mea funciară, ceilalţi mă întregesc şi mă susţin; abia împreună cu ei sunt ceea ce sunt cu adevărat. “Un homme seul est toujours en mauvaise compagnie” – spune un vechi proverb franţuzesc. La bonne compagnie, la seule bonne compagnie este întotdeauna comunitatea, acea comunitate care se bazează pe libertate, pe egalitate şi pe fraternitate (ca valori care structurează lumea noastră comună). În acest sens, ceea ce primează este ceea ce avem în comun şi, în mod particular, medierea universală pe care o face cu putinţă limbajul. A te exprima îngrijit, a numi adecvat ceea ce cauţi a sesiza, a păstra dialogul deschis ca o invitaţie adresată celuilalt de a-şi formula propria lui poziţie, a cultiva relaţia pe care dialogul o articulează – toate acestea sunt virtuţi civice prin excelenţă. Ce vedem în lumea noastră? Mai înainte de toate, idealul nostru este autarhia – familială sau tribală. Ceilalţi sunt (în buna logică a unui protocronism sartrian) iadul. Răul are un nume precis în lumea noastră: străinul (lingvistic, etnic, religios – oricine nu e ca noi).

A te încredinţa cuiva care e altfel e o formă a nebuniei. Te poţi, eventual înhăita cu un asemenea om, dar – e limpede – nu te poţi baza pe el. Drept care, relaţia – dacă e – e una a permanentei suspiciuni şi înclinări spre trădare. Trăim cotidian într-un excedent al neîncrederii – nu doar în ceilalţi, ci şi în noi înşine. De unde nevoia permanentă de a supralicita, ceea ce face să primeze nu comunul, ci diferenţa. Lumea noastră nu are discreţia unui loc liniştit, propice meditaţiei asupra a ceea ce ne leagă, ci e investită cu ostentaţia unor particularisme exarcebate care ajung să-şi reprezinte, caricaturizându-l, purtătorul. Dacă ar fi să exprimăm lucrul acesta în vechiul limbaj al filosofiei, am putea spune că – pe meleagurile noastre – esenţa e ocultată de accident, iar acesta din urmă dobândeşte atribute esenţializante.

Numai că exabarcerea particularismului nu doar împinge lucrurile către ridicol, ci şi blochează dialogul. Cînd omul îşi începe fiecare aserţiune cu “eu cred…”, “mie mi se pare…”, “şi eu am fost…”, “eu am făcut…”, e dificil să mai adaugi ceva. Experienţa omului nu poate fi negată. El şi-o prezintă direct ca expertiză. A-i spune că nu e – sau, cel puţin, nu e întotdeauna – aşa, ar fi luat ca o jignire personală. Şi, atunci, fie nu mai e nimic de spus, şi omul îşi pigmentează fiecare frază cu eu-l propriu, fie celălalt îi contrapune experienţele propriului eu, la fel de relevante ca şi celelalte. În fapt, e un dialog al surzilor. Fiecare are nevoie de “partener” doar ca auditor: povestea lui e atât de extrordinară încât merită să fie auzită de toţi. Dar, în general, nu are nevoie de poveştile altora (deşi, la o analiză mai atentă – dar cine s-o /mai/ facă? – multe dintre ele sunt încorporate în propria lui poveste care, fără ca omul să fie conştient de asta, dobândeşte proporţii mitologice). Incapacitatea de-a asculta e premisa imposibilităţii de a răspunde. Orice răspuns (precis şi adecvat) presupune o răspundere. O poveste personală e o pildă; răspunderea îi aparţine celui ce-o interpretrează. De aceea oamenii de aici sunt “calzi” şi volubili, “se” povestesc cu o uşurinţă care în alte părţi ar părea suspectă. Dar răspund foarte rar – şi destul de anapoda – uneori “reci” întrebărilor concrete.

Încă ceva, pe meleagurile noastre nu există fragilităţi (în spatele cărora se află, întotdeauna, meditaţia şi autointerogaţia); nu, noi avem doar certitudini. Pe care le afirmăm ritos şi când e şi când nu e nevoie. De aceea vorbim direct în concluzii: “deci…” Dacă cineva s-ar gândi să ne întrebe pe ce ne bazăm afirmaţiile, i-am închide gura răspunzând “pentru că aşa e”. Dar de ce e aşa? Aici una din două: sau pentru că aşa zic eu (şi cine spune altfel, se pune cu mine) fie, încă o dată, pentru că aşa e (şi, în acest caz, eu şi numai eu sunt ventrilocul destinului). E limpede că, la nivelul acesta, nu există nici o nevoie de dialog, ci doar de confirmare. Ceilalţi sunt în situaţia de a accepta necondiţionat adevărul pe care – în generozitatea mea – li-l împărtăşesc. Dacă au dubii cu privire la ceva, înseamnă fie că mă pun pe mine la îndoială, fie că nu sunt capabili să înţeleagă ce le spun. Să căutăm ceva – un sens, o clarificare – împreună? Nu, să caute dacă vor. Eu, eventual, îi “coordonez”. Ca mai ştiutor, ca om cu povestea, mi se cuvine rolul de şef.

Oamenii sunt – vorba lui Saint–Exupéry – asemeni piftiei, aceiaşi în toate direcţiile

E de la sine înţeles că, într-o asemenea situaţie, şi limbajul se privatizează şi ajunge “(car)casa” eu-lui propriu. Înainte de-a vorbi anapoda, oamenii vorbesc – fiecare – pre limba lor. Se poartă un amestec – foarte cool – de grai local (cât mai idiomatic cu putinţă) şi de anglicisme, de preţiozităţi uitate de dicţionar şi de terminologie IT şi, ocazional, vorba groasă (cea care, altădată, nu era rostită niciodată în prezenţa copiilor) marchează punctuaţia în frază. Pentru a ţine pasul cu debitul verbal cuvintele sunt scurtate, cu accentele deplasate şi, când nu merge nicicum, mai sunt şi sărite. Nu e nici o problemă, dacă e să înţeleagă ceva, celălalt poate deduce totul din patos şi din gesturi. Iar vocea ridicată şi tremoloul ţin loc de argumente. Totuşi, nu acesta e capătul de drum; pentru mulţi – şi asta spune multe despre şcoală – limbajul e pur şi simplu un obstacol în calea exprimării fireşti. Drept care oamenii practică (cu sau fără ştiinţă) “comunicarea nonverbală”. Vi s-a întâmplat şi d-voastră, bănuiesc, să primiţi o scatoalcă peste umăr, ca mărturie a unei reale aprecieri. Sau să nimeriţi, precum Don Quijote în palele morii de vânt, în bătaia braţelor ce descriu gesturi ample ale unei doamne bine proptită pe mijlocul străzii. Ori să vă pună pe fugă, pe trecerea de pietoni, câte un domn în maşină, deasupra căruia semaforul era roşu. Nu e nimic neobişnuit în toate acestea. Cum nu e nici vestimentaţia străzii, pe care cuvântul pitoresc o descrie foarte palid. E greu de ştiut dacă oamenii cred că “haina îl face pe om” sau, dimpotrivă, cred contrariul. (Ultima variantă are, totuţi, o mai mare doză de generozitate decât prima.) Pe vremuri, a te exprima însemna a te pune într-o formă cât mai riguroasă. Efectul acesteia era, asemeni taluzurilor de pe malul apelor, acela de-a imprima o direcţie felului de a fi al omului. La întâlnirea dintre natura proprie şi cultura regulii comune se năştea stilul, care se manifesta ca eleganţă. Eleganţă a prezenţei, eleganţă a limbajului, discreţie decantată în nuanţe care marcau rigoarea cu patina afectivităţii. Astăzi, a te exprima înseamnă pur şi simplu a fi aşa cum eşti – în absenţa oricărei reguli (percepută ca fiind coercitivă). Şi, cel mai adesea, oamenii sunt – vorba lui Saint – Exupéry – asemeni piftiei, aceiaşi în toate direcţiile.

Spaţiul public nu mai are funcţia medierii, nu mai e locul comun în care se defineşte acel comportament civilizat în virtutea căruia ne putem cu toţii recunoaşte ca cetăţeni. Mai curând a ajuns un soi de teren viran pe care ne ciocnim – elastic sau plastic – atunci când părăsim adăpostul spaţiului privat. Dovada cea mai bună e micul număr al celor care se plimbă, impregnaţi de atmosfera locului şi raritatea întâlnirilor şi conversaţiilor peripatetice. Marea majoritate a oamenilor “circulă” neutru, purtaţi de griji şi de obligaţii. Ca un corolar: mi se poate obiectiva faptul că, totuşi, şi în zilele noastre oamenii mai au un spaţiu al promenadei de plăcere: mall-ul. Nu prea cred. Mall-ul – ca loc de satisfacere al concupiscenţei consumerite – este mai curând o extensie a spaţiului privat; o variantă soft şi secularizată a celebrelor maisons closes din alte vremuri. Aici oamenii vin pentru a partaja o clipă proximitatea obiectului dorinţei lor şi, întrucât toţi sunt animaţi de pasiuni similare, nu doar că nu se mai ruşinează de ele, dar au găsit că e chic să şi le şi împărtăşească.

Să presupunem – de dragul demonstraţiei – că toate acestea sunt depăşite şi reuşeşti să angajezi un dialog (sau ceva care seamănă cu dialogul) cu omul din faţa ta. Cuvintele par a fi comune dar, cel mai adesea, veţi descoperi amândoi că acoperă alte experienţe. Cât despre timpul necesar pentru a media înţelegerea, nu-l veţi mai avea nici unul, nici celălalt. Şi asta pentru că, pe la noi, reîntâlnirea e un miracol mai mare decât întâlnirea însăşi. Oamenii sunt atât de prinşi cu ale lor, încât deşi îşi promit să continue discuţia tocmai începută, e limpede că se gândesc mai curând la viaţa drepţilor decât la cea de aici. Sigur, asta nu-i împiedică să facă planuri, să stabilească date şi să facă promisiuni. Scepticismul nostru sănătos şi balcanic ne îndeamnă să le acordăm încrederea cuvenită. Dar un străin ar fi, în mod cert, surprins. Pentru el cuvântul dat e chintesenţa onoarei (şi fundamentul contractului). Pentru noi e o vorbă dusă cu vântul. Sau, poate, e expresia distilată a Orientului: spui ceva, cât se poate de serios, privindu-l în faţă pe cel căruia-i vorbeşti, dar el – dacă înţelege – realizează că sensul mesajului tău este exact opusul a ceea ce ai spus. Gândiţi-vă, de pildă la punctualitate: spui – ne întâlnim la ora două. Numai că – lucru esenţial – nu ai precizat fusul orar la care te raportezi. Două (dacă ai norocul să fie azi) poate însemna oricât între opt dimineaţa şi opt seara. Cum între timp s-a inventat şi telefonul celular, valoarea cuvântului a fost complet bradată. Celularul îţi permite să rectifici la nesfârşit: “vin, sunt pe drum”, “nu pot ajunge acum, mai stai un pic”, “hai să vedem în altă zi”, “uite, m-am întîlnit cu X, te salută şi el”, “fac totul să ajung”, etc. Nu mai e nici o regulă; fiecare e prins în vertijul lui şi interacţiunea e, mai mult sau mai puţin, rezultatul hazardului. Oamenii – atunci când nu sunt direct interesaţi – îşi vorbesc în virtutea obişnuinţei, dintr-un soi de curtoazie protocolară, dar nu se simt anagajaţi de loc de cuvintele pe care le spun (de aceea ideea de contract e foarte relativă şi, după cum se vede, nesfârşit contestabilă). Acestea au o extremă gratuitate; nu numesc nimic concret, doar fac semn către o depărtare inaccesibilă. Apoi fiecare reintră în cadrilul problemelor care îl absorb complet. Lucrurile acestea sunt atât de comune, şi fiecare le facem atât de des, încât nimeni nu simte nevoia de-a se scuza când se pomeneşte faţă în faţă cu cel caruia i-a fixat o întâlnire neonorată. Dar probabil că şi celalălt uitase de ea.

Orasul si distractia

În fine, un ultim lucru: de ce se întîlnesc oamenii în lumea noastră? Din păcate nu ieşim în spaţiul public pentru a face ceva, ci doar pentru a ne zbengui puţin în peisajul carnavalesc al oraşului. De altminteri, dacă ar fi să dau o trăsătură dominantă a oraşelor de azi şi, cel mai probabil, o linie de viitor a lor, aceasta ar fi: ele devin din ce în ce mai mult un decor de carnaval (care, în lumea noastră aduce masiv a bâlci). Nu e vorba doar de înmulţirea teraselor, cafenelelor, restaurantelor, magazinelor (înmulţire accelerată de desele schimbări datorate imposibilităţii de a-şi plăti chiria), ci de modificarea întregului peisaj urban care nu mai converge în reperele lui tradiţionale (Biserica şi Primăria), ci se disperseză în policromia zogomotoasă a distracţiei. Nimic nu mai aduce a veghiul burg – cu bürger-ii lui respectabili, nici măcar mult criticatul bourgeois nu-şi mai are locul aici. Spaţiul e populat de yuppies ce practică the funny business şi care, blestemând sclavia coropratistă, descoperă luxul monarhic: plictiseala, pe care şi-l alungă regalian: căutând distracţia perpetuă. Aceasta pare a fi singurul lucru care-i (mai) adună. În rest, fiecare nu se gândeşte decât la locul lui în top, în orice top. Ideea de a face ceva împreună ne rămâne străină, pentru că prealabilul faptei – cuvântul şi gândirea ce-l subântinde – nu ne adune şi nu ne leagă.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro











Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















1605 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri
Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by