Vor fi suficiente antipatia față de Victor Ponta și teama față de derapajele unui PSD care ar acapara total puterea să adune la un loc la alegerile prezidențiale din noiembrie segmentele greu miscibile ale așa numitului electorat “de dreapta”?
1. O “Dreaptă” fragmentată și agitată
Recent, Valeriu Stoica, unul dintre cei mai sofisticați strategi din politica românească, declara că dacă “dreapta” pierde alegerile prezidențiale va fi doar din vina liderilor săi. El a făcut în acest sens trimitere la episoade din trecut cînd “unitatea dreptei” a dus în final la înfrîngerea candidaților PSD. În acest punct sunt de făcut două observații importante.
1. Nu există în acest moment nici o personalitate politică de forță din opoziție care să producă o coagulare de facto a electoratului pe care îl numim “de dreapta” în pofida jocurilor de culise și a idiosincraziilor diferiților lideri de pe acest segment. În 2009 Traian Băsescu a cîștigat în fața lui Mircea Geoană în ciuda recomandării făcute de Crin Antonescu alegătorilor săi de a-l vota pe candidatul PSD în turul II. Însă nu mai suntem în situația de atunci. Nu mai avem pe “dreapta” un candidat de o asemenea forță. Iar acest lucru este cu atît mai important cu cît în realitate nu există în România un liant ideologic real care să adune la un loc diferitele categorii de alegători anti-PSD.
2. În confruntările din trecut cu PDSR/PSD, nici în 1996 și cu atît mai puțin în 2004 sau chiar în 2009, nu au existat diferențe ireconciliabile între diferitele segmente electorale anti-PSD (chiar dacă ele au existat la nivelul liderilor, așa cum s-a întîmplat în 2009). E drept, au fost falii semnificative în 2009 și la nivelul activului de partid și în spațiul public, al liderilor de opinie din mass media și din societatea civilă, însă în interiorul electoratului rupturile nu au fost unele dramatice. Ele există însă acum. Sunt masive și sunt virulent exprimate în privat sau în public. E vorba de spații extrem de greu miscibile create de lunga asociere dintre PNL și PSD, începută încă din vremea cînd Călin Popescu Tăriceanu era prim ministru (cu un scurt intermezzo de 9-10 luni în 2009 cînd am avut la guvernare o coaliție conjuncturală între PDL și PSD). Alianța în cauză s-a consolidat în perioada USL iar evenimentele din vara anului 2012, care i-au găsit pe cei doi aliați umăr la umăr în demersul de demitere a președintelui în ciuda valului de reacții negative de pe plan internațional, au provocat o ruptură fundamentală între PNL și PDL. Faptul că astăzi liderii celor două formațiuni au decis să treacă peste acest episod nu înseamnă deloc că cicatricile electorale din trecut s-au vindecat peste noapte. Mai mult, între timp a apărut o nouă fragmentare. Personaje care au stat în 2012 de aceeași parte a baricadei protestînd împotriva încercării de demitere a președintelui, de la Vasile Blaga, MRU și Traian Ungureanu pînă la Elena Udrea, Cristian Diaconescu, Adrian Papahagi sau Daniel Funeriu, se găsesc acum pe poziții antagonice.
“Dreapta” este minată în acest moment de multă nesiguranță, nefiind încă clar cine anume se va alinia la startul cursei prezidențiale, dacă nu vor apare retrageri voluntare sau forțate pe parcurs, și de fapt care va fi agenda, viziunea care va fi contrapusă candidatului PSD. Și cum se întîmplă de regulă în astfel de situații atacurile din interior le depășesc prin virulență pe cele la adresa lui Victor Ponta. E drept, știm aproape cu certitudine în acest moment cine va fi “candidatul principal al dreptei”, cel sprijinit de alianța PNL-PDL. În ciuda discuțiilor savante despre o mare si complexă cercetare sociologică despre care ni s-a tot spus în ultimele săptămîni e clar că decizia se va lua în fapt doar pe baza sprijinului de care se bucură în acest moment candidații potențiali, așa cum este el măsurat prin sondaje. Din care iese cîștigător Klaus Iohannis deși prin declarațiile mult mai tranșante, prin prestația superioară în aparițiile sale publice, Cătălin Predoiu a lăsat în ultima vreme o impresie generală mai bună decît primarul Sibiului. El ar putea să fie, în fapt, un candidat mai redutabil decît Klaus Iohannis în campania electorală dar acest lucru pare puțin probabil să mai conteze în momentul de față.
Problema este că în cazul acestuia din urmă sunt incomfortabil de multe necunoscute: dacă rezistă la presiunea de campanie, dacă se descurcă în dezbateri, dacă are schelete în dulap compromițătoare, dincolo de chestiunea cu ANI, dacă va rezistă sau nu la presiunile din interiorul grupului său de susținere odată ales președinte ? Scriam cu vreo două luni în urmă că “Iohannis pare mai atractiv atunci cînd e ascuns în debara” și nu am motive să-mi schimb astăzi părerea. În plus, nu se discută mai deloc despre compatibilitatea candidatului cu fișa postului, despre calitățile minimale obligatorii pentru un candidat prezidențial. Nu este vorba aici de profilul electoral ci de cel profesional, chiar dacă oamenii nu aleg neapărat după astfel de criterii. Din acest punct de vedere e limpede că dintre numele vehiculate de departe cele mai potrivite din acest punct de vedere ar fi MRU, Cristian Diaconescu și Cătălin Predoiu.
Aceste dificultăți majore, deja foarte greu de reconciliat, sunt complicate de un element nou: o posibilă candidatură la prezidențiale a Monicăi Macovei, evident ca independent pentru că e limpede că șansele sale de a fi luată în calcul de alianța PNL-PDL sunt zero. Solicitarea ei de a fi luată în calcul în procesul de desemnare a candidatului comun al noii Alianțe Creștin-Liberale a fost încurajată entuziast de o parte a societății civile dar, predictibil, a fost sever dezavuată în interiorul PDL (pentru liberali o astfel de propunere ar fi probabil un autentic “deal braker”!) de la Vasile Blaga la Adriana Săftoiu. E vorba de o falie suplimentară ale cărei efecte urmează a fi evaluate: ce tracțiune electorală reală are Monica Macovei, pe cine afectează și în ce măsură candidatura ei, va fi afectată sau nu dinamica transferurile de voturi din turul I în turul II ?
2. Cît de relevantă este pentru România dihotomia Stînga – Dreapta ?
Trimiterile frecvente la ideea de “dreapta” sunt extrem de înșelătoare pentru că lasă impresia că am avea de a face cu o confruntare de natură ideologică. Nimic mai fals. Dacă luăm în discuție economia sunt greu de identificat marile clivaje dintre coaliția care îl sprijină pe Victor Ponta și actuala opoziție. Nu vrea primul ministru să reducă CAS-ul ? Nu ne asigură el că nu va introduce noi taxe (ceea ce nu înseamnă că îl și credem) ? Sigur, se declară preocupat de problemele pensionarilor sau de copiii care pică BAC-ul. Dar asta spune în mare și “dreapta” pe care nu am auzit-o nici să fie foarte vocală în a respinge prevederile legate de bacalaureat introduse de ordonanța de urgență pe educație. De fapt și la putere și în opoziție filonul populist e dominant în discursul public. În plus, arată a “oameni de stînga” Dan Șova, Robert Negoiță, Sebastian Ghiță, personal Victor Ponta ? Iar dacă ne ducem în zona socială, ei bine, liderii PSD în frunte cu premierul par mai bisericoși și mai preocupați de tradiții decît adversarii lor. Nu ne-au spus ei în campania de la europarlamentare că “sunt mîndri că sunt români” ? De altfel și conducerea BOR pare să-i privească în ansamblu pe pesediști, pe ginerele lui Ilie Sârbu în particular, cu evident mai multă simpatie decît pe adversarii lor “de dreapta”.
De fapt problemele majore ale României, din care cel puțin o parte ar trebui să fie și temele majore din această campanie, nu au nici o legătură cu stînga sau dreapta. Ele sunt: independența justiției, protejarea statului de drept, decuplarea de politic a serviciilor de informații, menținerea alianțelor strategice pe plan extern, în special cu Statele Unite, plus nevoia de a moderniza instituțiile statului (administrația publică, sistemele de educație și sănătate) în condițiile în care asistăm, din contra, la un accelerat proces de restaurație. Nici una dintre aceste teme majore nu au culoare ideologică. Or, tocmai aici este problema. Alianța PNL-PDL (deși consumată în plan politic fuziunea dintre cele două formațiuni mai are cale lungă pînă la finalizarea de facto, nefiind complet exclusă nici chiar întreruperea procesului) ventilează în permanență antagonismul stînga – dreapta, cu totul nerelevant în condițiile actuale ale României, dînd astfel senzația că vrea să obtureze discuția pe palierele critice evidențiate mai sus. De unde și neîncrederea instalată într-o parte semnificativă a electoratului pe care mizează Klaus Iohannis în determinarea acestuia, odată ajuns la Cotroceni, dar și a structurii politice care îl susține de a se opune activ restaurației promovate agresiv în prezent de către PSD.
Această categorie de alegători constată că principala linie de rezistență anti-PSD a rămas în continuare tot Traian Băsescu, liderii pedeliști și liberali fiind destul de palizi ca prezență în spațiul public din acest punct de vedere. Cu puține excepții, nu au denunțat în mod serios marile afaceri din agricultură derulate de Dan Voiculescu, cu statul și cu Academia Română, nu au criticat prea apăsat nici modificarea abuzivă și retrogradă a Legii Educației printr-o ordonanță de urgență cu 97 de puncte, nu s-au pronunțat consistent nici în chesiunea diminuării CAS. Mai mult, o parte a alianței, segmentul PNL, a găsit de cuviință să se asocieze deschis cu PSD cerînd formal în Parlament demisia președintelui din cauza episodului Mircea Băsescu.
Iar recentul congres de fuziune nu a făcut decît să întărească aceste semne de întrebare. Absența lui Emil Boc, marginalizarea ostentativă a Monicăi Macovei, excluderea strofei cu trimitere la Traian din imn (probabil un accident dar care a picat foarte prost) dau impresia că la fel cum singurul țel al USL era lichidarea “regimului Băsescu” pentru noua alianță “de dreapta”, autodeclarată creștin-liberală, singurele lucruri care contează sunt să-l împiedice pe Ponta să ajungă la Cotroceni și să-l excludă pe Traian Băsescu din acest proces (de unde și trimiterile la un fel de USL bis). Primul obiectiv este corect ca mesaj de campanie, numai că trebuie să oferi și garanții că o dată atins noul președinte nu va fi un fel de Victor Ponta cosmetizat (mai responsabil și mai puțin mincinos) ci un un opozant activ al restaurației. Al doilea obiectiv ignoră o realitate evidentă: fără electoratul “băsist” Iohannis nu are nici o șansă să cîștige alegerile din noiembrie.
3. Sursele neîncrederii în Klaus Iohannis și în alianța care îl susține
Se pune întrebarea legitimă dacă astfel de temeri sunt justificatice, dacă neîncrederea în noua alianță nu este cumva exagerată sau chiar parte a unei manipulări. Unii chiar asta par să creadă. Însă discuțiile pe acest subiect sunt absolut legitime, o analiză la rece fiind necesară. Dacă discutăm despre așteptările și semnele de întrebare legate de un posibil președinte Klaus Iohannis pot fi identificate cel puțin patru chestiuni care alimentează această neîncredere. Dacă primele două dintre ele nu țin neapărat de candidatul noii alianțe în sine ci de contextul politic autohton celelalte decurg direct din analiza comportamentului public de pînă acum al lui Klaus Iohannis.
1. Este mult mai fragil în fața amenințărilor cu suspendarea, pragul la referendum fiind coborît acum la 30 procente, ceea ce șubrezește în mod serios, din punct de vedere instituțional, capacitatea președinției de a rezista presiunilor din Parlament.
2. Nu are la dispoziție o structură politică pe care să o domine (așa cum s-a întîmplat în cazul lui Traian Băsescu în relația cu PDL) ci, din contra, va fi dependent, ca sprijin politic, de liderii influenți din PNL și PDL. Iohannis nu are nici măcar în PNL un cerc loial de sprijinitori, cel din acest moment fiind unul conjuctural.
3. Nu are nici forța nici experiența politică a lui Traian Băsescu și nu lasă impresia nici că ar avea curajul acestuia de a se bate cu rețelele de influență transpartinice. Va fi el dispus să-și asume, chiar și în aceste condiții, așa cum a făcut-o Traian Băsescu în trecut, poziții care să deranjeze un spectru politic larg, transpartinic, sau nu ?
4. Și, cel mai grav, nu a dat semne că e un mare fan al statului de drept din moment ce evenimentele din vara anului 2012 i se par în regulă. Și atunci, dacă rezonează cu pozițiile USL exprimate atunci, dacă nu s-a pronunțat aproape niciodată pînă acum ferm și critic față de acțiuni și declarații cel puțin discutabile făcute de Ponta, Voiculescu sau Șova, dacă nu pare să fie deranjat nici de faptul că oameni precum Tudor Chiuariu (condamnat definitiv cu suspendare) rămîn bine mersi în partid și în Parlament, chiar în Comisia Juridică, de ce să credem că un viitor președinte Klaus Iohannis va risca să intre într-un conflict generalizat cu un conglomerat de interese (foarte probabil transpartinice) care ar decide, la un moment dat, să țină sub control sau măcar să “tempereze” semnificativ, activitatea instituțiilor cheie implicate în lupta anti-corupție ?
Electoratul de tip “băsist”, parte simpatizant PMP parte rămas loial PDL (fie datorită unor considerente pragmatice – dorința de a consolida “segmentul de dreapta”, fie datorită unora de natură emoțională precum simpatia față de Monica Macovei sau antipatia față de Elena Udrea) are rezerve serioase față liderii liberali în principal datorită evenimentelor din vara anului 2012. Or, Iohannis se putea delimita cu relativ destulă ușurință de ceea ce s-a întîmplat atunci nefiind în nici un fel implicat direct. Nu a făcut-o. A rămas prizonierul marotei propagandistice cu cei 7,4 milioane de alegători care au votat pentru demiterea președintelui fie din convingere (ceea ce ar fi îngrijorător dar nu neapărat suprinzător) fie temîndu-se să nu-i alieneze pe anti-băsiști.
A fost o greșeală. A făcut-o pentru că a ignorat cîteva evidențe, dincolo de incertitunile legate de cifra reală pro-demitere: 1. după mai bine de doi ani de guvernare Ponta o parte deloc neglijabilă dintre acei votanți s-au deradicalizat (chiar dacă nu au devenit între timp suporterii lui Traian Băsescu) iar cei care au rămas în aceeași stare de spirit se vor îndrepta foarte probabil mai degrabă către Ponta decît către un candidat “de dreapta”. 2. cei care au votat la referendum împotriva demiterii și mai ales cei care nu au venit la vot în mod explicit pentru a invalida scrutinul, formează un segment electoral important ostil nu doar PSD ci și liberalilor, care erau atunci parte a USL, segment care este probabil mai iritat de poziții de tipul celei exprimate de Iohannis decît ar fi, în acest moment, iritați anti-băsiștii care l-ar sprijini de exprimarea unei poziții contrare. Cert este că această chestiune ar putea fi costisitoare în plan electoral pentru actualul președinte al PNL mai ales cînd se va face asocierea și cu alte întîmplări controversate din trecut, precum întîlnirile de la GRIVCO din 2009 cînd el era promovat ca soluție de premier cu largul concurs al lui Dan Voiculescu.
În principiu, blocarea accesului la cea mai înaltă funcție în stat a unui personaj mediocru, iresponsabil, obsedat de comunicare în dauna substanței ca Victor Ponta (descris magistral de Andrei Pleșu într-un text disponibil și pe website-ul Revistei 22) ar trebui să ducă la o mobilizare exemplară a tuturor forțelor care se consideră “de dreapta”. Însă forța resentimentelor și frustrărilor remanente, neîncrederea structurală în buna credință a liderilor PNL, neîncrederea chiar în liderii actuali ai PDL, mai ales după respingerea solicitării Monică Macovei de a fi luată în calcul la evaluarea posibililor candidați prezidențiali, nu trebuie nicidecum subestimate. Prevalează adesea în fața analizei pragmatice, a discursului rațional.
Liderii alianței PDL – PNL par să însă ignore acest aspect mizînd pe faptul că și segmentul pro-Macovei, în ambele tururi, și cel pro-PMP/Traian Băsescu, în turul doi, se vor alinia cuminți în spatele lui Iohannis. Este un pariu extrem de riscant. Componenta emoțional – resentimentară potențată de elemente factuale de tipul celor descrise mai sus crează o bază suficient de solidă nu doar pentru a merge pe o altă variantă în turul I ci și pentru a sta acasă în turul II în cazul în care Iohannis ajunge în finală. Atitudinea persiflantă, arogantă, adoptată nu doar de majoritatea liderilor noului conglomerat PNL – PDL, inclusiv la congresul de fuziune, ci și de sprijinitorii lor din spațiul public (Florin Iaru, pe care nu l-a deranjat prea tare alianța liberalilor cu PSD, îi aloca disprețuitor Monicăi Macovei 0.3 procente iar lui Cristian Diaconescu 2,5 procente) este o gravă eroare strategică. Paradoxal, în timp ce Victor Ponta face eforturi uriașe pentru a mai cîștiga cît de cît puncte pe un teren electoral care nu este tradițional PSD (promovînd reducerea CAS, reiterînd sprijinul pentru Codruța Kovesi și DNA și chiar recunoscînd cu o jumătate de gură că ar fi ceva probleme cu doctoratul său) liderii, strategii și avocații publici ai alianței PNL-PDL își permit să ignore cu nonșalanță un segment important din propriul lor electorat care s-ar putea dovedi crucial într-o bătălie electorală strînsă. Nu am auzit niciodată în trecut atît de multe mesaje (exprimate în privat, pe rețelele sociale sau chiar în mass media) de tipul: “nu sunt în nici un caz dispus/dispusă să pun ștampila pe Klaus Iohannis în turul II; prefer să stau acasă”. Sigur, nu putem trage concluzii generalizatoare dar acest tip de rejectări manifeste exprimă o decuplare fundamentale a unei părți a alegătorilor (cît de extinsă rămîne de văzut) de cel prezentat drept singurul candidat serios al opoziției, “speranța dreptei”, de către noua Alianță Creștin-Liberală.
4. Ecuația electorală în spațiul anti-PSD
Pentru a înțelege de ce un astfel de comportament e fundamental contraproductiv trebuie să plecăm de la contextul electoral actual. Mai precis, de la structura electoratului non-PSD (după cum am mai subliniat sintagma “dreapta” e înșelătoare și are puțină legătură cu realitatea de pe teren). Din acest punct de vedere distingem cel puțin cinci segmente distincte.
- Un segment dur băsist care rămîne lîngă președinte și PMP chiar dacă nu e neapărat entuziasmat de Elena Udrea. În afara de PSD acest electorat este în egală măsură foarte critic și față de PNL.
- Un segment pedelist fundamental băsist dar mai nuanțat, care o simpatizează pe Monica Macovei și o antipatizează pe Elena Udrea. Acest segment a votat la ultimele alegeri europarlamentare cu PDL. În completarea acestuia s-a aflat electoratul mobilizat, în principal în Transilvania, de activul PDL. Această parte a alegătorilor PDL nu privește cu ochi buni fuziunea cu liberalii, în lumina întîmplărilor din trecutul apropiat, deși accepta pragmatic un aranjament de coaliție care să sprijine un candidat anti-Ponta. Însă acest sprijin nu este deloc garantat, cel puțin pentru turul I. El se poate redirecționa fie către Cristian Diaconescu fie, dacă va candida ca independent, către Monica Macovei.
- Un segment liberal, anti-băsist dar și anti-Ponta. Acesta votează tradițional cu PNL însă e neclar în ce măsură îi va rămîne loial lui Klaus Iohannis, care a fost practic parașutat în fruntea partidului atunci cînd va fi disponibilă și opțiunea Tăriceanu. Activul PNL se va alinia cu siguranță, în bună măsură, din oportunism, în spatele acestuia dacă sunt semne că Iohannis va putea cîștiga cursa prezidențială. Dacă însă apar îndoieli serioase în această privință …
- Un electorat liberal-uselist. Evident anti-băsist. Există o rețea destul de extinsă de liberali de conjunctură, fără nici un fel de convingeri ideologice (de tip Fenechiu, Stroe sau Chițoiu), care se află (s-a aflat) în diverse poziții administrative ca urmare a victoriei USL. Pentru ei revenirea alături de PSD, oferită de Tăriceanu, este tentantă, din perspectiva intereselor personale. Ce e neplăcut pentru PNL este că în acest fel s-a creat un spațiu de nesiguranță chiar privind loialitatea unor organizații, în parte sau în totalitate. Pe acest segment contează Tăriceanu ca motor electoral, oarecum în travesti, după cum recunosc off the record chiar și unii lideri liberali importanți. Să nu uităm că mai există nemulțumiri și în rîndul unor oameni cheie din echipa lui Crin Antonescu care s-au văzut peste noapte împinși în poziții periferice. Chiar dacă rămîn în continuare în partid este foarte puțin probabil ca ei să se implice serios în sprijinirea lui Klaus Iohannis. Din contra, este de așteptat ca pe măsură ce trece timpul frustrările, din contra, să crească. În acest moment Klaus Iohannis este sprijinit în principal de liderii din teritoriu care speră că el este o carte cîștigătoare, în mai mare măsură decît ar fi fost Antonescu. Dacă însă cifrele din sondaje vor începe să arate prost sprijinul se poate evapora la fel de repede iar fricțiunile și incriminările interne vor crește.
- Un segment eclectic în care se amestecă radicali ecologiști, de tipul UnițiSalvăm, reziduuri din fostul electorat al lui Dan Diaconescu, naționaliști plus, foarte important, o categorie consistentă de electorat care nu-l suportă pe Ponta, sunt anti-PSD, dar în același sunt dezamăgiți de întreaga clasă politică, nu mai speră să se schimbe ceva în bine prin vot. Așa cum arată lucrurile astăzi o parte dintre aceștia din urmă pot fi aduși la vot fie de către Monica Macovei fie de către un candidat perceput anti-sistem, gen Mircea Diaconu (nu e nevoie chiar să fie, trebuie doar să fie perceput ca atare).
5. Cine va juca pînă la urmă finala ?
În acest moment mai toată lumea pare să creadă că vom avea negreșit o finală Ponta – Iohannis. Ce se mai discută este în ce măsură cel din urmă va reuși să mobilizeze la urne în turul II alegătorii care nu îl plac dar îl antipatizează și mai tare pe Ponta. Or, acest gen de estimări sunt excesiv de optimiste în ceea ce îl privește pe actualul primar al Sibiului. Și asta chiar dacă nu luăm în calcul îndoielile legate de capacitatea sa reală de a face față campaniei electorale (comportamentul în dezbaterile televizate, capacitatea de a rezista unui previzibil șuvoi de atacuri dure din partea adversarilor). De pildă, Crin Antonescu este un orator mult mai redutabil, cu replică, care putea puncta net mai bine în disputele din campanie. Însă dincolo de asta, în defavoarea lui Klaus Iohannis, acționează o combinație de trei factori disruptivi cu efecte încă impredictibile (din acest punct de vedere există similitudini cu momentul 2000: fragmentarea din opoziție (Stolojan, Isărescu) și o posibilă participare semnificativ mai mică în turul 2 – atunci au fost 8 procente în minus, destul de mulți alegători din turul I decizînd să rămînă acasă.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
