Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Expulzarea sefului CIA filiala Berlin. Neincrederea Germania-SUA, la cote maximale in era postbelica

de Valentin Naumescu     Contributors.ro
Vineri, 11 iulie 2014, 8:10 Actualitate | Opinii


Valentin Naumescu
Foto: Arhiva personala

E limpede că s-a ajuns la un punct critic în relaţia bilaterală germano-americană, prin acumulări graduale de neîncredere politică reciprocă, se pare ireversibile, survenite în mai mult de un deceniu. Cel mai probabil, fisura relaţiei transatlantice trebuie căutată în 2003, atunci când Germania şi Franţa s-au desolidarizat de Statele Unite în campania militară din Irak şi, mai mult decât atât, au blocat explicit obţinerea unui mandat politic din partea ONU şi a NATO. În perioada sensibilă a War on Terror, fostul secretar american al Apărării, nepopularul Donald Rumsfeld, a introdus provocatorul clivaj conceptual între vechea Europă, cu referire la Germania şi Franţa (care s-ar fi îndepărtat de viziunea, politica şi valorile Statelor Unite) şi noua Europă (loială şi demnă de încrederea Americii), reprezentată de ţările din Europa Centrală şi de Est. Merită, cred eu, în contextul tensionat germano-american de astăzi, să ne amintim formula atât de criticată a lui Rumsfeld din 2003, căci aceasta ar putea fi şi chiar este, într-un fel, resuscitată…

De atunci încoace, cu perioade relative de acalmie, relaţia între principalele două puteri economice ale Alianţei occidentale a continuat practic să se deterioreze iar scandalurile de spionaj american din Europa, din ultimii ani, cu episoadele Snowden din 2012-2013 şi cu cele din ultimele zile, se pare că au umplut paharul şi au determinat Germania să recurgă la un gest politico-diplomatic cu semnificaţie majoră[1]. Şi ruşii spionează în Germania, de bună seamă (doar preşedintele Putin este „maestrul” lor, nu?) şi chinezii spionează (peste tot), dar expulzat a fost şeful structurii de informaţii a Statelor Unite, pentru activitatea care se pare că a produs cel mai mare deranj politic la Berlin, pe motivul oficial că „spionajul din partea prietenilor este inacceptabil”. Desigur, orice formă de spionaj depistat este stânjenitoare pentru statul în cauză, iar principial vorbind, cine spionează şi este prins suferă consecinţele acţiunilor sale ilegale şi imorale. Nimeni nu ia apărarea spionilor.

Prin expulzarea şefului acreditat diplomatic al reţelei americane de informaţii speciale în Germania, Berlinul vrea să spună: Halt! Până aici! Răbdarea noastră are o limită, ne deranjează în mod deosebit să fim spionaţi de aliaţi. În plus, aşa cum se ştie, Washingtonul nu a acceptat anul trecut propunerea Berlinului de a încheia un moratoriu privind interdicţia spionajului reciproc, cu precizarea oficialilor americani că „Statele Unite nu încheie astfel de acorduri limitative nici măcar cu Marea Britanie sau Canada” (a se înţelege ţări mult mai apropiate de America decât Germania), deşi este de notorietate colaborarea strategică îndelungată între serviciile de informaţii ale ţărilor vorbitoare de limbă engleză: SUA, Canada, Marea Britanie şi Australia. Germania nu face parte din acest cerc al încrederii maxime.

Întrebarea esenţială care se pune în tot acest scandal nu este dacă, ci de ce simte nevoia Washingtonul să spioneze guvernul de la Berlin? Fireşte, răspunsul generic este simplu: pentru că nu mai are încredere în Germania. Dar ce anume menţine neîncrederea politică SUA-Germania la un nivel atât de ridicat încât Statele Unite vor să cunoască în detaliu acţiunile necomunicate public ale administraţiei germane? Aici lucrurile se complică: pentru că cele două mari puteri occidentale au început să aibă abordări diferite în chestiuni esenţiale de politică internaţională.

De exemplu (vor mai fi fiind şi altele, ceea ce până la un punct este firesc), relaţia cu Rusia şi viziunea asupra noii „Europe de Est”, reprezentată astăzi de cele şase state fost-sovietice din Parteneriatul Estic al Uniunii Europene, cărora vest-europenii (în principal franco-germanii) nu doresc să le acorde o perspectivă credibilă de aderare la NATO şi Uniunea Europeană, ci doar parteneriate şi asocieri moi, văzute ca simple extinderi ale pieţei comune.

În timpul crizei din Ucraina, de pildă, care a urmat anexării Crimeei, Statele Unite ar fi dorit o abordare mai exigentă a relaţiei cu Rusia şi chiar impunerea unor sancţiuni economice severe Moscovei, în timp ce Berlinul a pledat pentru moderaţie, a îndemnat Kievul la dialog cu Moscova şi a făcut în aşa fel încât reacţia Uniunii Europene să se limiteze la interzicerea vizelor pentru 33 de demnitari ruşi din eşaloanele al doilea şi al treilea, adică impact zero. Apoi, a apărut ca din senin şi înregistrarea înjurăturii subsecretarului de stat Victoria Nuland la adresa Uniunii Europene (într-o discuţie telefonică pe care o purta cu ambasadorul american la Kiev), pentru a întări întreaga argumentaţie privind dispreţul americanilor la adresa Europei puritane.

„Întâmplător”, principala putere care profită de pe urma acestui stânjenitor scandal germano-american este Rusia. Am mai spus lucrul acesta, orice blocaj în relaţia transatlantică avantajează şi consolidează poziţia Rusiei în Europa. NATO, ca principal instrument politico-militar de exprimare unitară a spaţiului occidental, este astfel anihilat din interior. Nici măcar exerciţiul diplomatic de negociere nesfârşită a TTIP (Transatlantic Trade and Investment Partnership) nu mai poate salva aparenţele, mimând continuarea parteneriatului strategic America de Nord-Europa.

Care ar putea fi consecinţa deteriorării pe mai departe a relaţiei Germania-Statele Unite asupra regiunii noastre? Deloc surprinzător, am putea asista la o creştere a prezenţei Statelor Unite în Europa Centrală (mai ales Polonia, România, statele baltice) şi de Est (Ucraina, Republica Moldova, Georgia), pe multiple dimensiuni de interese: politice, militare, strategice şi de informaţii, economice, culturale, academice etc. Întoarcerea masivă a Americii în Europa, atunci când se va produce (şi nu e departe momentul!) se va produce cu certitudine în Europa Centrală şi de Est, şi va fi o contrapondere strategică la (re)apropierea tot mai evidentă, mai puternică şi mai interesată a Germaniei de Rusia. Vin, deci, americanii! Dar nu vin neapărat de dragul „noii Europe”, să nu ne facem iluzii, ci de teama de a pierde influenţa pe un continent care înseamnă totuşi mult în sistemul relaţiilor internaţionale, aşa în declin cum este, şi mai ales pentru a contracara avansul tot mai posibil al Rusiei în relaţia cu Uniunea Europeană.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro









Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















1760 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by