Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

De ce conteaza pentru Romania disputa Cameron - Junker?

de Alexandru Lazescu     Contributors.ro
Luni, 30 iunie 2014, 18:51 Actualitate | Opinii


Alexandru Lazescu
Foto: Hotnews

e a baricadei. De altfel, toate titlurile din presă vorbesc despre izolarea lui Cameron. Rezervele Londrei față de Junker pleacă de la două premize majore: 1. fostul premier al Luxemburgului, un birocrat european tipic, nu este persoana potrivită să conducă UE în ceea ce mulți consideră a fi cel mai critic moment din istoria sa; 2. mai important, maniera în care a fost desemnat marchează nu doar o abatere fundamentală de la procedurile din trecut ci și o încălcare a tratatului UE. Ceea ce face cotidianul “Financial Times” să titreze: “O deplasare istorică de putere în interiorul UE în favoarea Parlamentului European”. Pentru prima oară de cînd există UE liderii din țările membre nu au desemnat un președinte al CE ales de ei ci unul “livrat” peste capul lor de grupul politic (PPE) care a obținut cel mai mare număr de voturi la ultimele alegeri europarlamentare în urma unei înțelegeri cu socialiștii conduși de Martin Schulz.

David Cameron a descris momentul drept “o zi nefericită” pentru Europa. “A fost subminată poziția guvernelor naționale, parlamentelor naționale, oferind noi puteri Parlamentului European”. O descriere împărtășită de un număr semnificativ mai mare de voci din Consiliul European decît ar lăsa să se creadă rezultatul votului. Este motivul pentru care imediat după luarea deciziei, deși l-au susținut pe Junker atît Angela Merkel cît și primul ministru suedez, Fredrik Reinfeldt, s-au grăbit să declare că sunt gata să discute îngrijorările britanice în ceea ce privește evoluțiile viitoare din UE. Inclusiv ideea de a revizui formula de nominalizare a președintelui CE la care s-a afăcut apel zilele trecute. Este o poziție împărtășită și de alte state influente, precum Olanda. Rezervele au fost mai degrabă față de tactica adoptată de David Cameron care a militat deschis împotriva lui Junker, probabil din rațiuni care țin mai degrabă de contextul politic intern de la Londra unde există un puternic curent în opinia publică care dorește ieșirea țării din UE.

Trebuie spus că sprijinul Angelei Merkel pentru Junker a fost unul cu totul lipsit de entuziasm, între altele și datorită faptului că ultimul nu este deloc un susținător al politicii de austeritate pe care ea promovat-o constant în ultimii ani. A venit, de altfel, și destul de tîrziu. Inițial și Merkel și Reinfeldt îi dăduseră asigurări lui Cameron că îi vor sprijini demersul, fiind vehiculate propuneri alternative precum Christine Lagarde, directorul general FMI, sau primul ministru danez. Determinante au fost presiunile interne considerabile în contextul complicat în care avem la Berlin o mare coaliție între creștin democrați și social democrați. În plus, au existat destule alte structuri influente care l-au sprijinit pe Junker. Un deputat britanic a pomenit explicit grupul media Axel Springer care se așteapă ca în contrapartidă Junker să devină un vîrf de lance împotriva Google.

Săptămînalul Der Spiegel consideră chiar că această cedare a d-nei Merkel va fi costisitoare în ceea ce o privește, deschizînd ușa pentru o pierdere graduală de putere a cancelarului german în interiorul UE în favoarea unui grup de membri, cu Franța și Italia în prim plan, vizibil deranjați de puterea de decizie enormă a Berlinului. E neclar dacă astfel de considerații au un suport real. La nivel personal s-ar putea să fie adevărate însă dacă discutăm despre Germania în ansamblu influența acesteia este în acest moment mai mare ca oricînd. Nemții dețin poziția de președinte (într-un caz de co-președinte) în 4 din cele 7 grupuri politice din Parlamentul European. Inclusiv în primele două ca pondere, popularii și socialiștii.

La prima vedere rejectarea ideii ca desemnarea președintelui CE să fie făcută de către Parlamentul European pare greu de înțeles. Ce poate fi mai democratic decît asta? Ajungem aici într-un punct critic legat de viziunile fundamental diferite, în rîndul statelor membre, cu privire la direcția în care ar trebui să se îndrepte Uniunea Europeană. Federaliștii (între care se numără și Junker) cred că în final statele naționale ar trebui să se topească într-o structură integrată, de tip Statele Unite ale Europei, cu centrul de comandă la Bruxelles. De partea cealaltă sunt țări ca Marea Britanie care cred că UE ar trebui să rămînă doar un spațiu de colaborare extinsă între entități suverane. Pentru sprijinitorii acestei linii faptul că președintele CE nu a fost practic ales de statele membre ci doar livrat de-a gata în urma unor aranjamente făcute de grupuri politice transnaționale reprezintă o acceptare de facto a viziunii federaliste. Or, din acest punct de vedere, cel puțin pentru Marea Britanie, acest gen de evoluții sunt inacceptabile și implică, cu mare probabilitate, părăsirea UE. Britanicii susțin, nu fără temei, că de fapt modelul federalist nu a fost supus la vor nicăieri în Europa ci a fost impus, pe sub masă, de establishmentul de Bruxelles.

În România, la nivelul cercurilor din societatea civilă, din zona academică, chiar din politică (inclusiv președintele Traian Băsescu) există un suport considerabil pentru ideea unei Europe federale. Fie din motive ideologice, fie din unele practice, considerîndu-se că o administrație supervizată din exterior, de la Bruxelles, e de preferat uneia exclusiv autohtone. Sigur, situația din România e una specifică. Și suedezii, și britanicii, și olandezii au destul argumente să se plîngă de birocrația bruxelleză (construită, ca filosofie, pe model francez) în raport cu cele existente la nivel național. Problema în cazul nostru este aceea că avocații formulei federale pleacă din start de la două premize automate: 1. Statele Unite vor continua să garanteze securitatea Europei indiferent de maniera în care vor evolua lucrurile în UE; 2. România va fi inevitabil parte a unei potențiale noi construcții federale. Or, o analiză mai atentă demonstrează faptul că ambele aserțiuni sunt excesiv de optimiste. Ignoră o serie întreagă de aspecte care pot pune ușor între paranteze acest gen de concluzii.

În prezent, Comisia Europeană este prin statut cel mai important decident într-o serie de politici cheie de la cele legate de competiție pînă la semnarea unor tratate externe. Deja, prin mecanismul de co-decizie adoptat prin Tratatul de la Lisabona, aceste puteri au fost diluate în favoarea Parlamentului European. Iar prin prisma ultimelor evoluții (se estimează că Jean-Claude Junker va fi mai înclinat decît predecesorii săi să ia în considerație pozițiile exprimate în Parlament) acest proces are toate șansele să se amplfice. În teorie, o victorie a democrației. În fapt o rețetă sigură pentru amplificarea blocajelor instituționale și promovarea inițiativelor populiste și a exceselor cu tentă ideologică în materie de reglementări europene care ignoră senin constrîngeri financiare în domeniul protecției socială sau imperative legate de competiția economică globală. În plus, este de așteptat o consolidare a puternicului curent anti-american promovat și din zona de stînga dar și de către formațiunile de extremă dreapta întărite substanțial după ultimelor alegeri europarlamentare. În aceste condiții semnarea acordului TTIP (Partenariatul Transatlantic pentru Invesiții și Comerț) devine mai dificilă, dacă nu va fi chiar compromisă cu totul, iar capacitatea Europei de a face face competiției economice globale (mai ales în relația cu China, India și Asia de Sud Est) are toate șansele să fie sever afectată.

Dar poate mai grav, o altă consecință pe termen mediu și lung, ar putea fi o decizie a Americii de a-și reduce masiv implicarea în ecuația de securitate din Europa mai ales că și peste ocean există curente politice izolaționiste influente, precum gruparea Tea Party, în special senatorul Rand Paul care se numără printre favoriții la nominalizarea republicanilor pentru candidatura la viitoarele alegeri prezidențiale. Este exact ceea ce își dorește și Vladimir Putin. Scenariul este departe de a fi unul pur fantezist.

În principiu, americanii privesc cu simpatie consolidarea UE nefiind, de pildă, deloc încîntați de ideea ca Londra să părăsească Uniunea. Însă, pe de altă parte, ei se așteaptă ca europenii să  ia în serios chestiunile legate de securitatea continentului, de la creșterea semnificativă a bugetelor militare pînă la adoptarea unei poziții ferme față de Rusia. Problema este că nu sunt semne că asta se va și întîmpla. Politicienii din UE preferă să nu-și asume nici un fel de riscuri, nici din punct de vedere electoral și nici în plan economic, o stare de spirit greu de achimbat chiar pe termen mediu și lung.  Este vizibilă lipsă de entuziasm (ca să folosim un eufemism) a multor state europene față de ideea sancțiunilor la adresa Rusiei ca reacție la agresiunea din Ucraina. Europenii nu par nici măcar dispuși să ia în serios inițiativele de micșorare a dependenței energetice față de Moscova. Din contra, astfel de eforturi sunt sabotate pe față, chiar de statele membre. După ce bulgarii au fost mustrați de la Bruxelles în legătură cu sprijinul pentru proiectul South Stream iată că austriecii nu numai că îl întîmpină cu toată pompa la Viena pe Vladimir Putin (în cursul unei vizite oficiale care are loc chiar în toiul discuțiilor legate de sancțiuni!) dar cu acest prilej s-a semnat un acord de cooperare între OMV și Gazprom, subiectul fiind chiar South Stream. Cum credeți că se văd toate aceste lucruri la Washington?



Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















1730 vizualizari


ESRI

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by