Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Cine ne bate copiii

de Mihai Maci     Contributors.ro
Vineri, 27 iunie 2014, 16:28 Actualitate | Opinii


Mihai Maci
Foto: Hotnews

S-a întâmplat, cu câtva timp în urmă, să mă aflu în incinta poştei din cartierul în care locuiesc, aştetându–mi rândul la ghişeu. S-a întâmplat de asemenea ca, la puţină distanţă de mine, la un pupitru dedicat acestor operaţii, un tânăr să completeze un mandat poştal. Nu avea mai mult de 18 ani. În cele vreo 30 de minute cât am stat eu la coadă, tânărul a rupt patru mandate. Funcţionara i-a precizat că poate corecta scăpările sau greşelile la o literă; dar, pare-se, nu de aşa ceva era vorba. Tânărul nostru ţinea, crispat, un pix între degete, era vânăt la faţă, transpira, înghiţea mereu în gol şi – din când în când – îşi rotea ochii peste noi, ceilalţi. Era absolut limpede că scrierea acelui formular era o probă care îi depăşea puterile. Trebuia să-şi scrie propria adresă şi adresa celui căruia îi trimitea mandatul.

O să mi se spună: nu e nimic! Peste tot şi întotdeauna au existat asemenea loaze, care – cu douăzeci şi ceva de ani în urmă – umpleau liceele idustriale de construcţii şi de mine şi petrol. Sunt şi azi, dar nu sunt reprezentativi. Nu ştiu cât sunt de reprezentativi (statistic sunt în orice caz mai numeroşi decât olimpicii), dar ei sunt aici şi sunt în şcolile noastre – fie că sunt licee, colegii sau universităţi. Şi, oricât ne-am juca cu cuvintele, atunci când termină aceste şcoli sunt (cinic cuvânt!) produsul lor. Ce s-ar întâmpla dacă o firmă specializată în calificarea forţei de muncă din Occident ar produce omeni incapabili să spună unde s-au aflat în ultimii 2, 3, 5, 10 ani şi ce-au făcut acolo? Nimeni n-ar da seamă? De vină ar fi cei ce-au urmat cursurile sau cei care conduc firma?

Dar, mi se va replica: şcoala nu produce calificare. Ea dă doar cunoaştinţe generale. Nu vă supăraţi, ce fel de cunoştinţe generale dă şcoala? Uitaţi-vă la subiectele concursului naţional de clasa a VIII-a prezentate aici de D-na Carmen Stoica. Sunt generale? Sau, mai simplu: sunt bune la ceva? Pe dumneavoastra, oameni maturi, trecuţi prin viaţă şi prin cărţi, vă inspiră ceva? Vă aduc aminte de altceva decât de lecţii cenuşii şi inutile de gramatică? Cine a inventat acest “cumplit meşteşug de tâmpenie” cu care sunt chinuiţi zeci de mii de copii fără nici o vină? Cine a descoperit această aberaţie în virtutea căreia corectitudinea gramaticală trebuie să distrugă frumuseţea limbii? Câţi dintre dumneavoastră, oameni care citesc şi scriu, vă petreceţi nopţile frunzărind cele două volume ale Gramaticii Academiei? Şi câţi aţi face-o, dacă nu aţi fi obligaţi? Şi, dacă dumneavoastră nu o faceţi, de ce vi se pare normal ca fiicele şi fii dumneavoastră să fie puşi s-o facă? Pentru că “aşa se face”? Pentru că “gramatica trebuie învăţată”? Pentru că “din asta’s examenele”? Pentru că “şcoala e şcoală”? Înainte de-a vă anestezia conştiinţa cu asemenea vorbe goale, răsfoiţi măcar manualele copiilor dumneavoastră. Uitaţi-vă să vedeţi până unde a fost împinse formalismul, impostura, stupiditatea şi venalitatea care se abat asupra celor pe care-i duceţi de mână şi-i mângâiaţi pe creştet. Vă miraţi că televiziunile ne umplu casele şi sufletele cu lături? Dar spuneţi-mi, în subiectele prezentate de D-na Stoica ce vedeţi: îndemnul de-a gândi său mărunta şi încrâncenata chiţibuşerie pe care ne-o vomează zilnic antenele? Aşa învaţă copiii să citească, să se bucure de faptul de-a citi şi de ceea ce citesc? Aşa descoperă taina oglinzii sufletului pe care ne-o pune în faţă literatura? Aşa dobândesc curajul de-a numi bogăţia lumii ce-şi face încercarea în ei? Uitaţi-vă în ochii lor, seara, când îşi termină temele la gramatică. Uitaţi-vă în ochii lor şi ascultaţi întrebările lor mute!

O să mi se spună că, în ziua de azi, copiii nu mai citesc – stau toată ziua pe calculator şi pe tabletă. Că, acum, tinerii sunt emancipaţi şi literatura îi plictiseşte. Şi că dacă şcoala nu-i obligă, nu mai fac nimic. Chiar aşa?! Să-mi fie iertat: am o fetiţă care tocmai a terminat clasa a şasea (aceeaşi care, anul trecut, târa după ea un ghizdan enorm, plin de “Caiete ale elevului” la gramatică şi la matematică). S-a întâmplat să ne uităm, într-o seară, la o ecranizare a “Mizerabililor” lui Hugo şi, la capătul ei, m-a întrebat dacă nu avem şi cartea. Şi aveam o variantă prescurtată – dar absolut onorabilă – pentru copii. A citit-o în câteva zile şi, apoi, i-a trecut-o unei prietene. Acum e la a treia. Iar fiica mea, la început de vacanţă, şi-a scos de pe raft primul din cele trei volume mari ale “Mizerabililor” de la ESPLA. Deşi e fiica mea, nu cred că e mai genială decât alţi copii de vârsta ei. Cred însă – căci mi s-a întâmplat şi mie – că orice copil începe de la vârsta aceasta să se descopere pe sine, să îi descopere pe ceilalţi şi să descopere lumea. Cred, de asemenea – căci mi s-a întâmplat şi mie – că, în această aventură, simte nevoia unor călăuze. Şi care sunt cele mai bune călăuze dacă nu persoanele care-i sunt însoţitorii zilnici (părinţii şi profesorii; aţi observat cum se ataşează copiii mici de învăţători şi de profesori?) şi cei care au mers cel mai departe pe drumul acestor descoperiri (cei pe care noi, adulţii, îi numim cu o oarecare preţiozitate “clasicii literaturii universale”)? Ce se întâmplă cu cei care nu au şansa acestei însoţiri? Nu ajung ei nişte rătăciţi, nişte orfani ai unei lumi pe care n-o înţeleg? Şi nu s-ar cuveni ca şcoala să-i ţină la un loc pe toţi cei ce-i calcă pragul şi, prin deschiderea ei către cunoaştere, să le imprime o direcţie în virtutea căreia deopotrivă să rămână uniţi de un imaginar comun şi să-şi găsească fiecare modalitatea în care-şi poate exprima cel mai bine potenţialităţile? Nu aceasta ar fi menirea şcolii? Nu către aceasta ar trebui să tindă toate materiile (cu tot cu programele lor)?

O să mi se spună că “rădăcinile cunoaşterii sunt amare, doar fructele ei sunt dulci” şi că fiecare om trebuie să înveţe – acceptând solicitarea şi efortul – rigoarea care dă măsura libertăţii. Aşa e. Şi drumul e greu. Trece şi prin gramatică, şi prin matematică, şi prin chimie, şi prin istorie, şi prin toate materiile. Dar de ce să-l facem şi mai greu? De ce să adăgăm probei de rezistenţă şi cursa cu obstacole? Dacă un copil trebuie să înveţe gramatica limbii lui de ce să-l chinuim cu dilemele (vane şi vanitoase) ale academicienilor, în loc să-i explicăm că limba sedimentează gândirea unui popor, că sunt atâtea taine în cuvinte şi flexiunea lor e atât de magică încât el, elevul, să poată spune că aceasta e limba lui: cea care îl numeşte cu adevărat. De ce nu-i arătăm cum limba creşte odată cu lumea şi cum lumea lui creşte odată cu limba ce-i dă nume? De ce îl învăţăm, atât de obstinaţi, doar exactitatea goală a conformităţii la normă şi omitem – din lehamite?, din indiferenţă?, din necunoaştere? – să-i vorbim de sufletul ce animă această cunoaştere aparent seacă? Credeţi că un copil e total insensibil la tentativa indoeuropenistilor de-a reconstitui o lume din câteva cuvinte? La vârsta lor, când se îndrăgostesc, şi copiii noştri descoperă acest adevăr, vechi decât lumea (pe care l-am trăit şi noi), că un cuvânt – un singur cuvânt, “cel care face lumea să cânte” – valorează cât o mie de imagini. De ce nu-i ajutăm să se înţeleagă pe ei înşişi şi unii pe alţii? De ce nu lărgim iubirea lor – cum voia Platon – la scara umanului şi, mai departe, a luminii în care aceasta se desăvârşeşte? De ce nu le arătăm că rigoarea, la început cerută, apoi asumată liber, se împlineşte în bucurie şi deschidere? De ce îi pedepsim în loc să-i răsplătim? Spuneţi-mi, vă rog, unui copil ce descoperă lumea ce-i poate deschide străvechea poveste a lui Negruzzi cu “Sobieschi şi românii”? Dar rătăcirile fără scop ale lui Calistrat Hogaş? Dar o poezioară religioasă a cărui rol era acela de-a ţine loc de carte (în sensul larg) pe vremea când nu erau şcoli? Ce-i spun toate acestea? V-aţi întrebat copilul? V-aţi uitat prin manualele lui şi prin “Caietele elevului” în care trebuie să scrie într-o căsuţă participiul şi în alta gerunziul? Ce e dincolo de toate “exactităţile” acestea? Nu cumva neputinţa noastră de-a le spune ceva cu noimă, de-a judeca limpede şi de-a le arăta ce merită a fi făcut în lumea în care vin?

Eu însumi predau unor elevi care, deja, ca studenţi sunt dincolo de şcoala generală. Mi-am petrecut ultimele nopţi corectând textele lucrărilor de licenţă a trei studente. O spun cu mâna pe inimă: în ceea ce priveşte seriozitatea gândirii, puterea de muncă şi onestitatea documentării sunt net peste ceea ce eram eu la vârsta lor. Însă în ceea ce priveşte exprimarea sunt, precum toţi colegii lor, la un nivel care – pe vremea mea – era considerat a fi de gimnaziu. E vina lor? N-au trecut cumva prin acest gimnaziu care le-a pustiit vorbirea şi scrierea cu gramatica lui fără rost? N-au trecut printr-o şcoală în care matematica şi toate ştiinţele în loc să le dezvolte gândirea i-a ţintuit de scaun şi le-a strivit imaginaţia şi curiozitatea? N-au trecut printr-o istorie plicticoasă, în care sunt juxtapuse de-a valma nume şi date (pe care li se cere să le memoreze), la căpătul căreia habar n-au pe ce lume trăiesc? Nu asta le-a dat şcoala? Şi studentele mele, la fel ca cei mai mulţi colegi ai lor, la fel ca şi fiica mea, la fel ca şi cei mai mulţi colegi ai acesteia, nu sunt opaci la cunoaştere, nu refuză cartea, nu urăsc învăţarea. Cei ce-au făcut programele, cei ce stabilesc regulile examinării, cei ce au transformat învăţământul într-o industrie birocratizată, aceia vă fac copiii să refuze a mai învăţa. Orice tânăr are o nevoie naturală, la fel de adevărată ca foamea şi ca nevoia de partener, de-a se deschide spre lume şi spre ceilalţi; cultura – adevarata cultură (fie că e structurată în învăţământ, fie e doar străvechea tradiţie) – e ceea ce vine în întâmpinarea acestei nevoi a omului. Programele, manualele şi examenele şcolare nu răspund nici unei nevoi: nici a elevilor, nici a societăţii, nici a pieţei. Ele nu sunt nimic altceva decât deşeul produs de cele mai aberante “reforme” şi de mintea sucită a unor funcţionari care nu intră în şcoli decât pentru “inspecţii” (acele “inspecţii” pe care se duce “fondul clasei”).

Pentru ca nişte oameni cenuşii, pe care nu i-a văzut nimeni, care n-au dat niciodată seamă nimănui de enormităţile pe care le-au produs şi care deopotrivă ne-au distrus memoria şi ne-au compromis viitorul, pentru ca aceşti oameni să rămână mai departe pe funcţii, copiii dumneavoastră sunt schilodiţi în fiecare zi. Cine îi ştie – cu nume şi cu faţă – pe cei care fac “curricula”, pe cei care fac programele, pe cei care hotărăsc ce trebuie să ştie (şi ce să nu ştie) milioane de oameni? Când au explicat aceşti funcţionari ai păcatului împotriva spiritului în numele a ce le cer milioanelor de tineri aberaţiile din programe şi de la examene? De ce trebuie ca un profesor de şcoală – care nu e plătit pentru asta – să trebuiască el, nu cei care le-au conceput, să încerce a raţionaliza stupidităţile pe care “înaltele comisii” le deveresază asupra tuturor? De ce nu li se cer explicaţii celor pe care cu toţii îi plătim şi-i mandatăm să gândească soarta învăţământului românesc? Noi trebuie să “dăm soluţii” problemelor învăţământului sau ei, care sunt plătiţi – mai mult decât generos – pentru asta? Nu vă luaţi numai de miniştrii; aceştia vin şi pleacă. Dincolo de ei sunt funcţionarii de-o viaţă ai Ministerului Educaţiei şi ai nenumăratelor lui “comisii”. Când vă veţi uita în ochii copiilor dumneavoastră, umbriţi de sentimentul inutilului – atunci când la finele facultăţii nu-şi vor găsi un loc de muncă pe măsura pregătirii lor – atunci amintiţi-vă şi de faptul că fiecare funcţionar pripăşit de decenii prin aceste “comisii” mănâncă salariul a douăzeci de copii ca ai dumneavoastră! Să nu vină să-mi arate fluturaşi! Din “inspecţii” şi “proiecte” (de “implementare” a “noilor” tehnici de tortură a minţii) oamenii aceştia câştigă de zece ori cât salariul de pe hârtie. Şi, nu vă faceţi iluzii, sunt nişte cinici. Copiii lor nu învaţă la un loc cu copiii dumneavoastră. De aceea copiii dumneavoastră nu vor avea niciodată aceleaşi şanse ca şi copiii lor.

În şcoală nu mor oameni aşa cum mor în spitale. Dar asta nu înseamnă că şcolile arată mai bine decât sistemul de sănătate. Dimpotrivă! Majoritatea lucrurilor care se fac la ora actuală în învăţământ se fac împotriva elevilor, împotriva bucuriei cunoaşterii şi împotriva adevăratei înţelegeri. Iar oamenii oneşti şi dedicaţi vocaţiei lor au posibilitatea de-a le da elevilor lor ceva doar împotriva curriculei, a programelor şi a cerinţelor de tot soiul. Dar nu au şansa de-a le da tot ceea ce ar putea să le dea deoarece elevii vor trece prin examene concepute tot de cei care fabrică programe şi curricule. Aşa merg lucrurile. Şi rareori se întreabă cineva de ce. La ce le e bună această orgie de terminologie seacă a gramaticii unor copii care citesc silabisind? La ce le e bună o dată istorică de amănunt unor copii care nu cunosc epocile istorice? La ce trebuie să ştie să extragă radical de ordinul trei un copil căruia nu-i e clar ce e aceea o demonstraţie şi de ce trebuie parcurşi mai mulţi paşi pentru a dezlega o problemă? De ce trebuie să-şi piardă zilele cu obscure probleme de chimie organică un copil care nu înţelege ce e structura materiei? De ce aglomerăm toate acestea la “vârsta cea mai frumoasă” a copiilor noştri? Oare nu tocmai pentru a le provoca senzaţia, fizică, de respingere a şcolii şi a cărţii? De ce nu ne interesează niciodată ce înţeleg ei? De ce nu ne priveşte felul în care gândesc ei? De ce punem mereu accentul pe ce nu ştiu şi ignorăm cu dispreţ ceea ce ştiu? Oare nu cumva în lipsa noastră de interes pentru ceea ce înţeleg ei se află incapacitatea noastră de-a mai înţelege? Cum putem pretinde că judecăm un om după ceea ce spune, dacă nimeni nu-l învaţă să spună ceea ce gândeşte şi ceea ce simte? Un om care e incapabil să se exprime trăieşte cea mai radicală formă de captivitate – aceea de-a fi prizonier în el însuşi. Asta produce şcoala românească!

Sergiu Celibidache spunea undeva că un om devine matur în ziua în care nu mai vehiculează prostiile din aer, ci dobândeşte curajul de-a spune propriile lui prostii. De acolo înainte, confruntându-se cu alţii, va descoperi ce şi unde greşeşte şi va avea şansa de-a se îndrepta şi de-a se acorda cu ceilalţi. Nu ne spune şi Karl Popper că teoriile se adecvează realului învăţând din greşelile teoriilor precedente? Funcţionează aceasta într-un domeniu atât de teoretizat şi de formalizat la ora actuală precum învăţământul? Să-mi fie iertat, dar cred că nu. Aici, de când e mic, copilul e învăţat că dacă greşeşte ceva – oricât de minor ar fi acel ceva – va lua o notă mică (sau, cum spunea D-na Stoica, îşi va juca viitorul pe o asemenea greşeală) şi ceilalţi vor râde de el. Ne mirăm atunci că studenţii sunt timoraţi şi nu îndrăznesc nimic altceva decât să recite cursurile? Ne mirăm că la terminarea facultăţii nu sunt în stare să facă nimic şi nu ştiu decât bribe de lucruri învăţate pe de rost pentru examene? Ne mirăm că ceea ce ar trebui să ţină de viaţa publică se petrece la umbra unor conciliabule secrete? Ne mirăm că, în spaţiul public, explicarea şi argumentarea au fost înlocuite de acuză şi de injurie? Ne mirăm că acolo unde ar fi trebuit să se afle un dialog asupra lucrurilor care ne privesc pe toţi (atât în parte, cât şi în viaţa noastră comună) se revarsă vulgaritatea ţâfnoasă? Şi, în ultimă instanţă, ne miră faptul că oamenii reacţionează tot mai puţin la toate acestea? Dar uitaţi-vă încă o dată prin programe şi prin manuale: veţi vedea acolo cum se produce “omul nou” al timpurilor noastre.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro











Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















1115 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by