Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Deplasarea spre rosu

de Mihai Maci     Contributors.ro
Marţi, 24 iunie 2014, 13:13 Actualitate | Opinii


Mihai Maci
Foto: Hotnews

S-a întâmplat, din nou, să ne ajungă din urmă ecoul banalităţii rostite de gura păcătosului (nepocăit): “aşa suntem noi, plagiatorii, mai votaţi!” Ceea ce aiurea ar putea constitui un subiect de adâncă perplexitate, la noi trece ca însăşi expresia normalităţii. Un prim ministru ce poartă povara acuzei – nicicând rezonabil dezminţită – de furt intelectual, un guvern ce s-a ilustrat printr-un număr record de miniştrii cu probleme penale, doi ani de guvernare fără nici un efect pozitiv de menţionat, un partid ce se autoproclamă social, dar îşi afişează cu ostentaţie “baronii”, totul ambalat în agresivitatea suburbană a unor televiuziuni “de curte”; ei bine, toate acestea, departe de-a fi sancţionate de alegători, sunt – dimpotrivă – câştigătoarele detaşate ale ultimelor alegeri europarlamentare din România. Cum să înţelegem acest lucru? Ne-am obişnuit, multă vreme, cu o explicaţie convenţională: PSD-ul e votat majoritar în zonele rurale sărace (a căror expresie e Teleormanul, văzut ca un fel de stat în stat, stăpânit în manieră nord-coreană de preşedintele executiv al partidului de guvernământ), în care un electorat vârstnic şi needucat se află la discreţia autorităţilor locale ce-i cumpără – aproape făţiş – votul, atunci când pur şi simplu nu-l măsluiesc. Tinerii, majoritar urbani şi cu studii superioare votează “cum trebuie”, adică împotriva PSD-ului. Să fie oare atât de simplu? Cel mai mare partid din România să fie doar partidul vechiului şi al lipsei de informaţie ori de pregătire? Dacă ar fi aşa, atunci ar fi, cum se spunea pe vremuri, un partid “condamnat de istorie”, căci numărul celor legaţi – prin fire văzute şi nevăzute – de trecut scade şi va scădea inevitabil în viitor. Dar, aşa cum vedem, PSD-ul nu-şi pierde votanţii. Şi, dacă nu ne autoiluzionăm, putem constata cu uşurinţă că nici de tineri – inclusiv din mediul urban şi cu studii superioare – nu duce lipsă. Să fie de vină iluzia, bine întreţinută, că “stânga dă” şi “dreapta taie”? Lipsa de informare a alegătorului român e proverbială şi face deliciul celor mai năstruşnice sondaje preelectorale. Dar, pe de altă parte, nici posibilităţile de informare nu mai sunt la nivelul anilor ’30. Dacă cineva vrea să ştie cum stau lucrurile e la un simplu click de alt tip de date decât cele vehiculate de “o anumită parte a presei”. Dar dincolo de aceste date, orice om cu capul pe umeri poate realiza, pe baza propriei lui experienţe, că stânga n-a dat mai mult decât dreapta şi că austeritatea nu are culoare politică. În ciuda tuturor acestor fapte, stânga e – realmente – votată de cel mai mare număr de optanţi între partidele politice. Şi, aşa cum spuneam, nu e vorba neapărat de “electorul prizonier” alcătuit din rurali slab educaţi şi hrăniţi cu junk information. Dacă dreapta nu vrea să cadă în capcana autosuficienţei, cred că ar fi bine ca – după aceste alegeri – să recunoască cu onestitate că electoratul stângii nu e funciar deosebit de al ei. Poate atunci va înţelege nu doar de ce votează oamenii preponderent la stânga, ci şi ce are de făcut pentru a inversa această tendinţă.

Primul lucru ce trebuie spus este că oamenii merg instinctiv pe mâna celui care are cele mai mari şanse de câştig. Poate psihologii ne vor putea spune mai multe despre acest oportunism calculat; dar cert e că omul comun nu e prin natura lui nici un sinucigaş, nici un perdant de vocaţie. Lucrul acesta e cu atât mai valabil în politică, unde-l putem interpreta cum dorim. La nivelul cel mai vulgar poate fi vorba de preaomeneasca nevoie de îmbogăţire, de ascensiune în carieră, de recunoaştere socială, etc. Lucrurile acestea sunt reale şi, într-un fel sau altul, ne pun în mişcare pe fiecare. Forţa reală a teoriilor clasice ale politicului (mai ales a celor greceşti) provine din faptul că nu neagă această impetuozitate a inimii, ci încearcă doar s-o canalizeze spre ceea ce, devenind împlinire a vieţii comune, o imortalizează în efigie. Din momentul în care aceste porniri au fost camuflate sub imperativul datoriei – teribil în neutralitatea lui –, ele au devenit un soi de gânduri ascunse, la fel de ruşinoase (şi poate de aceea înrudite cu ele) ca cele legate de sex. A dori puterea, bogăţia, etc. a ajuns a fi un păcat venial, dacă nu de-a dreptul (precum în cazul trufei) unul de moarte. Şi totuşi, asemeni viselor legate de “obscurul obiect al dorinţei”, un păcat extrem de comun. Atât de comun, încât doar obiectivarea lui, în forme extreme si întotdeauna la alţii, ne face să-l vedem ca păcat. Abia psihologia modernă, cu “stima de sine”, stimulată de câştig şi de “recunoaştere”, pare a contribui la reducerea acestei ipocrizii seculare. Ne place sau nu, dorinţa de a domina şi aceea de-a fi admiraţi sunt la loc de cinste în inima fiecăruia dintre noi. Problema nu e aceea de-a le nega (căci nu oricine are vocaţia supunerii şi a recluziunii monastice), ci de-a le pune la lucru, în beneficiul nostru, dar şi în cel al altora, accentuând nu ceea ce ne izolează în superbie, ci ceea ce ne uneşte în bucuria partajată.

Pe de altă parte acesta şi este scopul celor ce se dedică treburilor publice în cetate: a trece de la ideea generală la politicile publice. Altfel spus, a transforma un gând – care e doar frumos în formularea lui – într-o decizie ce ne afectează pe toţi şi care poate fi, după caz, bună sau rea, justă sau injustă. Politica e locul unde gândirea se întrupează şi devine normă de viaţă. De aceea omul politic e – în esenţa lui – un legislator. Pe cât de adevărat e faptul că prestigiul se poate dobândi şi în sfera restrânsă a profesiei, iar bogăţia în toate activităţile lucrative, tot pe-atât de adevărat e şi acela că împlinirea (dar şi hybris-ul) omului ca fiinţă socială se realizează în şi prin politică. Oamenii politici nu sunt cu nimic deosebiţi de noi; cei mai mulţi nu au în plus decât curajul de-a apare pe scenă (curaj ce lipseşte majorităţii), şi – evident – arta (sau pur şi simplu tupeul) de-a configura scena în funcţie de apariţia lor. Că unii o iau razna, că alţii se pierd în admiraţia de sine, că unii alunecă în ridicol în vreme ce alţii cad în ispita bogăţiei uşor obţinute, că sunt dintre-aceia care-şi afişează pompos enormitatea precum şi din cei ce se mumifică în formalism, nu e nimic neobişnuit. Se întâmplă la fel şi cu cei printre care ne mişcăm şi – dacă nu avem discernământul activ – şi cu noi înşine. Politica face totul mai vizibil, îngroaşă contururile şi pare mereu însoţită de mizantropia cu care judecata omului de rând baleiază teatrul mărimilor lumii acesteia. Dar, dincolo de aceasta, nu e nimic condamnabil în opţiunea cuiva pentru o carieră politică. O societate normală o permite, o încurajează, dar – în egală măsură – o limitează şi o controlează pentru ca cel care-a ales-o să nu ardă şi mai ales să nu-i ardă pe alţii cu torţa al cărei purtător ocazional este.

Vehicolul consacrat de realizare a vocaţiei politice a omului e reprezentat de partidele politice. Ele sunt forme în care se cristalizează scopurile comune. Când spunem că se cristalizează, le dăm – implicit – şi o dimensiune constrângătoare. S-ar putea (şi e normal) ca liberalismul sau socialismul, sau dreapta naţională să ne apară fiecăruia oarecum deosebite de ale celorlaţi. Depinde ce facem cu această diferenţă: putem s-o trăim ca fiind propriul nostru ireductibil (pe teren ideologic) şi în numele ei să judecăm tot restul, putem s-o supunem atenţiei celorlalţi într-un club de discuţii în care ideile se ciocnesc lasând în urmă jerbe de vorbe de duh, sau putem s-o turnăm (cu inevitabile retuşuri) în forma comună a unei tradiţii de gândire şi a unei practici politice. În acest din urmă caz, viitorul om politic va trebui să-i convingă pe ceilalţi preopinenţi de justeţea ideii lui (şi de adecvarea ei la programul comun), căci e greu de crezut că o idee ce n-a dobândit adeziunea câtorva o va câştiga – prin campanii electorale şi scrutinuri – pe-a celor mulţi. Dacă ideea sa câştigă, omul politic e “pe val” şi va fi purtat spre acele demnităţi publice care, făcându-l solidar cu concepţia lui, îi vor aduce fie consacrarea, fie oprobiul cetăţenilor asupra cărora se exercită puterea ideii sale. Bineînţeles, acesta e un caz ideal, care e ilustrat doar de figurile reprezentative ale vieţii publice: majoritatea oamenilor politici nu au mari idei proprii (şi de aceea damnaţia lor nu e ura celor mulţi, ci uitarea). Unii au câteva sclipiri, alţii împrumută de pe ici, de colo, de unde găsesc, ceva “care să meargă” iar alţii (probabil cei mai mulţi) n-au nici o idee în afară de aceea că – ajunşi “sus” – orice vor spune ei va deveni, “jos”, realitate. Până atunci, trebuie să urce pas cu pas treptele ascensiunii în partid. Iar aceste trepte – poziţiile în ierarhia partidului – nu sunt decât nişte forme de cuantificare (uneori mai ambigue, dar oricum – cel puţin de la un anumit prag în sus – suficient de clare) ale influenţei pe care o care o are cineva pe scena publică. Cu cât partidul e mai mare, cu atât această influenţă e mai semnificativă, chiar dacă partidul nu e la putere. La acest nivel, mărimea joacă un rol decisiv. De ce? Datorită faptului că marile partide sunt asemeni stelelor în astrofizică: crează o presiune suficient de mare ca să le declanşeze combustia internă, iar apoi se autoalimentează din propria lor masă. Cu cât un partid e mai mare, cu atât are mai multe şanse de-a fi mai votat şi, implicit, de-a guverna – fie singur, fie ca partid majoritar. Ori asta înseamnă că liderii lui îşi pot pune în practică – transformându-le în politici – ideile, iar eşaloanele inferioare pot urca în funcţiile de partid (în momentul în care unii lideri sunt însărcinaţi cu atribuţii importante în stat) sau, în cazul celor mai mici, pot avea acces la o funcţie de stat bine retribuită. Această mişcare, animată de fiecare ciclu electoral, e cea care-i imprimă partidului o dinamcă proprie şi îi fidelizează “cadrele de nădejde”. Cei mai mulţi reprezentanţi ai acestei ultime categorii nu caută nimic altceva decât această promovare care, scoţându-i din anonimat, îi face să fie “cineva”. Ei bine, într-un mare partid au toate şansele s-o găsească. De aceea marile partide sunt mult mai univoce decât micile formaţiuni: interesele legate de promovare primează asupra divergenţelor de opinii.

Cu cât partidul e mai mic, cu atât – lipsit fiind de forţa centripetă (şi motivaţională) a răsplătirii fidelităţii – deosebirile de poziţii joacă un rol mai mare. Poziţiile acestea sunt mai rar doctrinare (şi, chiar şi în acest caz, nuanţele sunt cele care crează diferenţe – altminteri greu perceptibile din exterior), şi ţin mai mult de felul în care un personaj sau altul înţelege articularea lor într-un program politic. Atâta timp cât personajul în cauză nu are – tocmai din cauza micimii partidului – şansa de-a-şi transpune ideile într-o politică efectivă, acestea au un ceva general (şi oarecum idealist) ce poate dezvolta pasiuni pro şi contra. Un program politic efectiv trece – sau nu – proba realului, unul doar enunţat se dezvoltă, adesea luxuriant, doar la nivelul discursului. Acest fapt face ca partidul, cu cât e mai mic, cu atât să semene mai mult cu un club de discuţii. Neîndoielnic, într-o viaţă politică normală e nevoie şi de cluburi de discuţii, ca laboratoare ale ideilor ce pot deveni politici, însă e o deosebire majoră între “teoreticienii” acestor cluburi şi “practicienii” politicii. Fatalitatea face ca, adesea, cei care vor mai mult decât simpla discuţie să se îndrepte spre partidele consacrate, acolo unde speră ca aptitudinile să le fie puse mai bine în evidenţă. Cu excepţia sentimentului împărtăşirii unei opţiuni şi fervorii dezbaterii de idei, un partid mic nu are cu ce-şi răsplăti aderenţii. Place sau nu, exerciţiul politicii se face doar pe scena mare a partidelor capabile să-şi transpună opţiunile în politici publice. Acesta e motivul pentru care şi doritorii de carieră politică şi electoratul se orientează preponderent după marile partide – chiar atunci când au rezerve cu privire la un aspect sau altul al doctrinei sau al funcţionării acestora.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro









Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















2712 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by