Era pur și simplu inevitabil că o să se ajungă aici – s-a întîmplat în Marea Britanie, în SUA, în India.... E în tendința să ne întrebăm și noi de ce ”Google declară doar 1 din 7 euro încasați în România, cum suna titlul unei știri de săptămâna trecută (ziaristul constata că Google Bucharest SRL a raportat pe 2013 venituri de doar 3 milioane de euro, în condițiile în care agențiile de publicitate bagă mâna în foc că au plecat de la clienții din România vreo 20 de milioane de euro pentru serviciile de publicitate Adwords ale gigantului IT).

Adrian LucaFoto: Hotnews

Dacă vreți un răspuns, dați o căutare! Pe Google, evident. "Mr Brittin, (vice-președinte Google vânzări operațiuni Europa Centrală șide Nord), a accentuat că oricine din Europa care cumpără publicitate de la Google o face prin Google Irlanda. El mai arătat că nimeni din Google Ltd UK nu a vândut produse Google și din cei 1.300 de angajați ai Google UK, în jur de 700 lucrează în marketing și consultanță digitală pentru clienți, dar nu în vânzări". (sursa: <> – raport al Camerei Comunelor, iunie 2013). Deci, înlocuiți UK (Marea Britanie) cu România și țineți cont că obiectul de activitate sub care e înregistrată Google Bucharest SRL – o firmă cu 11 angajați – este ”activități de consultanță în tehnologia informației”. Acesta este modelul de afaceri al grupului.

Am spus ”dacă vreți un răspuns”, pentru că încep să cred că tot mai puțini vor cu adevărat să asculte și punctul de vedere al companiei/companiilor. Pe fondul căutării disperate de bani pentru redresarea bugetelor, opinia publică și politicul din toată lumea întrețin starea de spirit că ”marile companii plătesc foarte puțin impozit pe profit acolo unde desfășoară efectiv afacerea” (citat din aceeași sursă).

Este tocmai retorica care, de doi ani încoace, este cunoscută sub acronimul BEPS (de la ”erodarea bazei de impozitare și mutarea profiturilor”) și care naște un plan de măsuri la nivelul organizațiilor internaționale privind taxarea tranzacțiilor intra-grup. Și încep să se întâmple lucruri. Bunăoară, pe 11 iunie 2014, Comisia Europeană a ieșit cu un comunicat surprinzător numit, nici mai mult, nici mai puțin – ”Ajutor de stat: Comisia investighează schemele de transfer pricing ale Apple (Irlanda), Starbucks (Olanda) și Fiat Financiar (Luxemburg)”. Bruxelles-ul își suflecă mânecile în primul rând împotriva... schemelor de transfer pricing. Cine, ce sunt aceste scheme – păi n-aveți decât să vă conectați la internet (eventual cu un device Apple, având alături o cafea tare Starbucks, dintr-o mașină cumpărată cu finanțare de la Fiat) și să dați o căutare. Pe Google, evident! (interesant este cu Bruxelles-ul și-a pregătit terenul, lansând cu câteva zile înainte un ghid cu răspunsuri la cele mai frecvente întrebări privind, ați ghicit, transfer pricing).

Textul comunicatului bruxellez nu aduce lămuriri. Suntem lăsați să înțelegem că e vorba de chestii complicate de fiscalitate, de înțelegeri ascunse... mai bine să reținem că "în contextul actual, caracterizat de mari constrângeri bugetare, este deosebit de important ca marile multinaționale să-și plătească corect partea lor de impozite" – cum arată vice-președintele Comisiei însărcinat cu politica de competiție, Joaquín Almunia.

Sigur, corect ar fi fost să ni se spună și ce înseamnă ”corect”, dar asta e o altă poveste.

Dar de ajuns cu citatele! Acum cred că ar trebui să privim puțin ”la rece” problema:

1. De vreo 20 de ani de când statele au început să se ocupe serios de prețurile de transfer – prețurile între care se realizează tranzacțiile în interiorul grupurilor de firme (generic spus, tranzacții între părțile afiliate) - nimeni nu a spus că stabilirea acestor prețuri este un subiect simplu de fiscalitate. Dar de aici până la a demoniza ”schemele”, cum pare că se întâmplă de la marea-nouă criză încoace, e un drum lung, în care se omite un fapt esențial – aceste scheme de optimizare fiscală sunt proiectate și funcționează în cadrul legal existent, cadrul inventat chiar de statele respective.

2. Incriminând schemele, trecem ușor peste faptul că acestea fac parte din modelul de afaceri prin care compania respectivă ne oferă bunurile/ serviciile de care ne bucurăm și, de bine, de rău, face ca economia să se învârtească, contribuabilii să aibă locuri de muncă, iar politicienii, răgaz să facă declarații.

Iată o știre cu o doză de umor englezesc: Fiscul britanic, HMRC, se conectează la Street View pentru a vâna evazioniștii: cine și-a mai făcut o aripă de vilă, cine și-a mai luat o limuzină, cine și-a mai pus un anunț cu ”de închiriat” în fața casei și chiar cine mai are bani de școli private (au putut să-și dea seama văzând însemne ale școlilor postate în grădinile familiilor respective). Evident, Street View este un serviciu oferit de ... Google. Gratuit.

3. Companiile nu trebuie să se aștepte însă că vor fi cauționate doar pentru că dau produse/servicii populare, că sunt mari, iubite, au tradiție etc. S-au dus vremurile romantice!

Starbucks, celebra rețea de cafenele, a fost lovită la începutul anului trecut de boicotul consumatorilor britanici. După ce s-au ocupat de giganții din IT, senatorii americani au trecut recent la una din companii-simbol tradiționale – Caterpillar, întrebând-o de ”schema elvețiană”. Pe culoarele investigatorilor se vorbește tot mai mult că vine la rând industria farmaceutică. Ideea e că nu vor mai exista domenii tabu, odată tăvălugul pornit.

Deci, companii, mari, dar și mici, nu vă rămâne decât un lucru de făcut - explicați, explicați și, când simțiți că ați obosit, explicați din nou! Aduceți dovezi despre cum funcționează modelul de afaceri (cine, ce, cum și când face) și despre cum ”schemele” au substanță economică și servesc modelului respectiv. Explicații documentate, pentru Fisc, clare, pentru politicieni (da, reamintiți-le de cadrul legal pe care tot ei l-au aprobat!), prietenoase, pentru consumatorul vostru final!

Acestea fiind spuse, nici noi, micii contribuabili, nu trebuie să ne amăgim că doar arătând cu degetul și strângând mai tare șurubul la companii se umplu bugetele publice sau bugetele individuale. Cred că acest lucru e evident pentru orice om rațional.

Aș reveni la corporația care ”declară 1 din 7 euro obținuți în România”. Până să vedem minunile BEPS, vă propun o temă mai lucrativă. Ce-ar fi să ne întrebăm de ce corporația are doar 11 (unsprezece) angajați în România? De ce în Cehia, spre exemplu, sunt de trei ori mai mulți? Ce ar trebui să facem (prin stat, ca reprezentant al nostru) ca această corporație să fie interesată să-și stabilească aici o bază cu sute de angajați. Și, în general, cum să facem să crească investițiile producătoare de locuri de muncă și bani pentru plata taxelor și contribuțiilor.

Acum că avem întrebările, mai rămâne să găsim și motorul de căutare spre soluțiile care, mai mult ca sigur, există.

--------------------

Nota redactiei: Opiniile prezentate ca Op-ed nu angajeaza pozitia redactiei HotNews.ro

Despre autor: Adrian Luca este unul din primii specialiști din România în domeniul prețurilor de transfer, participant la introducerea în legislația națională a standardelor OCDE în materie. Este membru asistent in cadrul Comisiei Europene - Forumul Comun al preţurilor de transfer din 2007. În 2009, înființează TPS, cea mai importantă după cifra de afaceri firmă independentă de consultanță în domeniul prețurilor de transfer.