A plouat in aceste zile cu omagii aduse talentului nepereche (real) al romancierului columbian Gabriel Garcia Marquez. Sefi de state si de guverne (de la presedintele rus Putin la premierul roman Ponta) s-au intrecut in pioase reverente catre cel disparut. S-a vorbit mai rar, adeseori in sotto voce, despre concesiile (ma exprim eufemistic) pe care le-a facut lui Fidel Castro, despre deceniile de complicitate activa si directa cu unul dintre cele mai odioase regimuri dictatoriale ale timpurilor noastre. Unii au incercat sa ne convinga ca abdicarea in fata tiranului este un gest inevitabil, ba chiar onorabil. In fapt, inca din 1971, cand a refuzat sa-l apere pe Heberto Padilla, scriitorul prigonit de dictatorul de la Havana, Garcia Marquez s-a situat, in plan politic, de partea despotismului totalitar.
A fost rationalizat, in fel si chip, comportamentul detestabil al romancierului in aceasta perversa simbioza. Oameni onesti, intelectuali de buna credinta, au cautat si mai cauta sa scuze ceea ce se dovedeste a fi impardonabil. Amnezia se combina cu deliberata minimalizare a unui scandal etic. O spun din nou, a nu stiu cata oara: Garcia Marquez a fost un mare scriitor. La capitolul constiinta morala, insa, a capotat jalnic.
Opera sa va fi mereu studiata, nu ma indoiesc, la cursurile de istoria literaturii in secolul XX. Pactul sau cu diavolul totalitar va fi mentionat la cursurile despre totalitarism si cei care l-au creditat si servit. Asemeni un Maxim Gorki, alt mare scriitor, care a justificat si a glorificat lagarele de munca (adica de exterminare) staliniste. Asemeni, sa spunem, lui Mihail Șolohov, autorul capodoperelor “Pe Donul linistit” si “Soarta unui om” si, in acelasi timp, unul dintre cei mai repugnanti propagandisti ai regimului sovietic. Subiect, asadar, pentru doua materii…
Tocmai am citit un text al disidentului cubanez Armando Valladares. Am fost si eu intre aceia care am crezut versiunea des invocata a rolului lui Gabriel Garcia Marquez in eliberarea acestui erou si martir al luptei anti-totalitare. Credeam ca a existat ceea ce se numeste un gest redemptiv. Suferintele lui Valladares in Gulagul castrist au fost cumplite. Nu zile, nu saptamani, nu luni, ci ani si ani de zile. “Culpa” sa? Apararea drepturilor omului.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
