In memoria varului meu, doctorul Pedro Meneses Imber (1962-2014)
Stiam ca era foarte bolnav, acum am aflat ca a incetat din viata. A fost un mare romancier, l-am citit, asemeni atator prieteni, ca pe o voce menita sa schimbe nu doar lexicul, ci si axele de coordonate ale literaturii. In viziunile sale, se intalneau Simon Bolivar, Franz Kafka, Sigmund Freud, Fernando Botero si Marc Chagall. Cand il citesti, ai sentimentul plutirii. I s-a spus, pe drept cuvant, “magul realismului magic”. Este ceva deopotriva grandios si intim, epic si febril in acest efort de a lua masura acelor o suta de ani de singuratate, de a traduce in cuvinte deceniile unui razboi civil ce nu s-a oprit, in fond, nici azi.
Pentru noi, in anii 70 si 80, Garcia Marquez, Vargas Llosa, Sabato, Cortazar, evident Borges, erau oaze ale sperantei. Una din cartile la care tin foarte mult este “El olor de la guayaba”, dialogurile dintre Gabo si Plinio Apuleyo Mendoza. O ciudata concidenta face ca tocmai in aceste zile am recitit, intr-un numar al revistei “Dissent” din 1980, omagiul adus de Octavio Paz lui Sartre, la moartea acestuia. Ma gandeam sa scriu pe marginea acelui text. Iata ca am facut-o aici si acum…
Asemeni lui Sartre, Garcia Marquez a avut multe iluzii, la unele a renuntat, a persistat in altele. A fost, din pacate, selectiv in denuntarea tiraniilor si a tiranilor. Nu stiu ce-ar fi avut de spus daca ar fi citit cartea lui Leonardo Padura (El hombre que amaba a los perros) despre Ramon Mercader, asasinul lui Trotki, dar si despre dezastrul stangii revolutionare, inclusiv al celei din Cuba, in secolul XX. Nu a imbratisat liberalismul democratic, precum Vargas Llosa si Octavio Paz. A ramas atasat de Fidel, in pofida nenumatelor probe ca promisiunile revolutiei din Cuba au fost de mult tradate. A fost un scriitor extraordinar, un magician al verbului, un alchimist al metaforelor ametitoare si un cautator asiduu de lumi imposibile…
http://www.amazon.com/olor-guayaba-Fragance-Guava-Conversaciones/dp/968132546X
Fiind la Caracas in 1982, am locuit la matusa mea, Sofia Imber (vara primara a tatalui meu). Fiul ei, Pedro, era mai tanar ca mine cu 11 ani. Il chema Pedro, ca si pe fiul, si el disparut prea tanar, al bunului prieten al Sofiei, pictorul columbian Fernando Botero. Ne-am apropiat, am ajuns ca doi frati. Impreuna cu el am vazut prima oara “Apocalypse Now”. Cand a venit la Washington, acum cativa ani, am mers imreuna la libratia mea favorita, “Politics and Prose”. Sofia si primul ei sot, marele scriitor Guillermo Meneses, lucrasera cu Gabo in anii 50, la Bogota. Facusera parte din acelasi cerc intelectual. Drumurile lor s-au despartit in anii 70, dar Sofia mi-a vorbit intotdeauna cu drag despre vechiul ei prieten.
Cand a primit premiul Muzeului de Arta Contemporana care purta numele Sofiei pana cand colonelul Chavez a decis sa-l inlature, Gabo a donat suma substantiala ce i se cuvenea pentru dezvoltarea acestei institutii. Al doilea sot al Sofiei a fost celebrul ganditor politic Carlos Rangel, autorul esentialei carti “Du bon sauvage au bon revolutionnaire” si unul dintre cei subtili analisti a ceea ce se numeste tercermundismo.]
Citeste intrega rtciolul si comenteaza pe Contributors.ro
