Regimul totalitar care a stat la putere in Romania intre 6 martie 1945 si 22 decembrie 1989 a fost unul de tip sovietic. Daca nu intelegem acest lucru, ne ratacim intr-un labirint de alibiuri, mituri si mistificari. Sigur, intre 6 martie 1945 si 30 decembrie 1947 comunistii nu au putut sa instituie teroarea, la nivel national, care avea sa urmeze, dar au pregatit-o sistematic, metodic, diabolic. Dupa Declaratia din aprilie 1964, PMR a obtinut o relativa autonomie in raport cu Kremlinul, dar a ramas pana la capat fidel stalinismului national. De-sovietizarea a fost de fapt argumentul PMR/PCR pentru a evita de-stalinizarea. Nu spun ca n-a existat de-sovietizare (de-rusificare), spun doar ca finalitatea nu era una reformatoare. Ar fi putut sa fie, dar n-a fost. Iugoslavizarea nu s-a intamplat in Romania unde dogmele leniniste au ramas intacte. Comunistii romani au ramas pana la capat devotati modelului sectar, ultra-birocratic, autoritar-militarist de tip bolsevic. Asemeni lui Stalin, Ceausescu era convins ca nu exista fortareata care sa poata rezista asaltului comunist.
Unul dintre istoricii cei mai profunzi, subtili si informati ai leninismului este Alain Besançon. Pentru el, leninismul nu este (utilizez deliberat timpul prezent) doar o teorie a partidului de avangarda, a unei secte mesianice care pretinde sa izbaveasca umanitatea, a unei “comunitati de alesi”, ci, mai ales, una a pastrarii cu orice pret a puterii. In acest sens, Putin este un leninist. Contributiile lui Besançon apartin celei mai rodnice si durabile traditii a sovietologiei, alaturi de scrierile unor Seweryn Bialer, Karl-Dietrich Bracher, Archie Brown, Zbigniew Brzezinski, Abraham Brumberg (vreme de decenii editorul si sufletul revistei “Problems of Communism”), Hélène Carrère d’Encausse, Stephen Cohen (cu ale sale iluzii, dar si cu biografia lui Buharin), Robert Conquest, Robert V. Daniels, Herbert G. Ellison, Merle Fainsod (unul dintre fondatorii Centrului de Cercetari Ruse la Universitatea Harvard), Iring Fetscher, Abbott Gleason, Mikhail Heller, Ghita Ionescu, Ken Jowitt, Leo Labedz (ani de zile editorul exceptionalei reviste “Survey”), Wolfgang Leonhard, Moshe Lewin, Martin Malia, Alfred Mayer, Norman Naimark, Aleksandr Nekrich, Boris Nikolaevsky (mensevicul care a publicat celebra “Scrisoare de la un Vechi Bolsevic”, text esentiual al sovietologiei in prima ei etapa, in anii ’30), Richard Pipes, Peter Reddaway, Alfred Rieber, Henry Roberts (fondatorul Institutului de Studii Comuniste de la Universitatea Columbia, autorul unei carti clasice despre Romania), Alvin Z. Rubinstein (mentorul meu la University of Pennsylvania), Leonard Shapiro, Robert Service, Boris Souvarine, Robert C. Tucker, Adam Ulam, Bertram Wolfe. Apoi, generatia de mijloc, George Breslauer, Timothy Colton, Karen Dawisha, Amy Knight, Bruce Parrott, Ilya Prizel, Stephen Sestanovich, Angela Stent, Viktor Zaslavsky. Despre “scoala revizionista”, cu alt prilej. Unii si-au reconsiderat pozitiile din anii 70 si 80 (intre acestia, J. Arch Getty, chiar Sheila Fitzpatrick), altii mai putin.
Despre multi dintre cei mentionati am avut prilejul sa scriu. Pe unii i-am cunoscut personal, am stat de vorba indelung cu ei. Primii mei ani la Philadelphia, incepand din septembrie 1983, au insemnat, in mare masura, bucuria de a citi sovietologie. Citeam fara ragaz, seara de seara, adeseori in weekend-uri, am devorat colectiile unor reviste precum “Encounter’, “Commentary”, “Survey”, “Problems of Communism”. Am devenit eu insumi contributing editor la ORBIS si am scris in “Problems of Communism” si “Survey”. Am avut marele noroc sa lucrez la Foreign Policy Research Institute (impreuna cu Nils Wessel, Michael S. Radu, Alan Luxenberg, John Maurer) si sa predau la University of Pennsylvania, sa citesc in doua biblioteci formidabile, sa particip la dezbateri cu personalitati precum Moshe Lewin, Mihajlo Markovici (un marxist disident din Iugoslavia, ulterior devenit, din pacate, suporter al lui Milosevici), Elliott Mossman (specialist in Pasternak), Alvin Z. Rubinstein, Robert Strausz-Hupé (de-acum octogenar cand l-am cunoscut, ambasador in Turcia, unul din influentii ganditori conservatori americani). De Richard Pipes m-am apropiat prin fiul sau, Daniel, director al FPRI. Am recenzat in “Philadelphia Inquirer” cartea sa “The Russian Revolution”. Cu Adam Ulam am stat de vorba cand a venit sa tina o prelegere la Philadelphia. In 1988, impreuna cu AZR, am mers sa-l ascultam pe Boris Eltin, invitat de “World Affairs Council” din Philadelphia. Regretatul Viktor Zaslavsky a participat la conferintele pe care le-am organizat incepand din 2007, cu sprijinul universitatii mele, al ICR si al lui Woodrow Wilson Center. Pomenesc aceste lucruri pentru a accentua ca nu e vorba aici de o lista aleatorie de nume, ci de rezultatul unor decenii de lecturi, intalniri, dialoguri, pe scurt de o pasiune. O fac si pentru ca nimic nu ma bucura mai tare decat sansa de a-mi exprima public admiratia pentru acei intelectuali care au stiut sa reziste ispitei totalitare.
Din generatia mai tanara, i-as aminti pe Anne Applebaum, Leon Aron, Jörg Baberowski, David Brandenberger, Michael David-Fox, Orlando Figes, Igal Halfin, Stephen Hanson, Jochen Hellbeck, Stephen Kotkin, Jan Plamper, James Ryan, Simon Sebag Montefiore, Yuri Slezkine, Timothy Snyder, Françoise Thom, Vladislav Zubok, Amir Weiner, Nicolas Werth. Visez o colectie intitulata “Biblioteca de sovietologie” care sa includa carti ale autorilor amintiti, dar si ale atator altora. Sovietologia a avut cel putin doua functii: sa exploreze natura sovietismului si, in egala masura, sa lupte impotriva tendintelor de a prezenta totalitarismul bolsevic, mai ales dupa moartea lui Stalin, drept un autoritarism relativ benign. Cred ca si-a atins ambele obiective.
Ceea ce as numi noua kremlinologie, mostenind traditia celei care a trait clipele ei de glorie in tulburii si riscantii ani ai Razboiului Rece, trebuie (in sensul de urgenta strategica si morala) sa se ocupe cu analiza “democratiei administrate” care este putinismul, deci o pseudo-democratie, si sa convinga fortele de decizie si de autoritate simbolica din Vest ca nu este vorba doar de personalism si de autoritarism benign.
Cum poti intelege in adancime universul mental al unui Vladimir Putin fara a citi, sa spunem, “The Soviet Political Mind” de Robert C. Tucker? Nu cred ca exagerez cand spun ca, la nivelul exlusivismului, xenofobiei si intolerantei, Putka este urmasul lui Koba. Cum poti intelege efortul sau de a resuscita mitocratia sovietica fara a citi cartile unor Besançon, Conquest, Malia, Pipes si Ulam? Cum poti intelege declinul bolsevismului fara a-i citi pe Jowitt, Kotkin si Reddaway? Am incercat, impreuna cu colegii mei, sa sustinem racordarea cercetarii din Romania la aceasta linie intelectuala. Din nefericire, efortul nostru a fost rapid abandonat dupa ce premierul Ponta a decis numiea echipei Dinu Zamfirescu-Andrei Muraru in fruntea IICCMER. Am vrut sa fim sincroni, ni s-a raspuns: “Sunteti inutili”. In spatele deciziei sale au stat deopotriva marunte interese politice si o imensa, vasta ignoranta.
