La aproape un an după demisia Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice, percep o stare de fapt de neimaginat pentru mine în perioada în care contribuiam, în spaţiul meu restrâns de competenţă, la construcţia instituţiei de stat care asistă cercetarea ştiinţifică în România: constat un somn generalizat şi pândit politic. Mă simt dator să îl explic: în momentul demisiei întregului Consiliu, părea de neimaginat că el nu va fi înlocuit, pentru că părea inacceptabil ca cercetarea românească să nu fie monitorizată de reprezentanţi din domeniul ei. Totuşi, nici în clipa de faţă nu există un asemenea consiliu, ba chiar instituţia care i-a asigurat eficienţa executivă (UEFISCDI), este pe cale să fie desfiinţată, în favoarea creşterii controlului politic asupra distribuţiei finanţelor cercetării. Într-o primă etapă, este ca şi cum într-o şcoală profesorii au intrat în grevă, iar personalul auxiliar, în replică, a intrat şi la ore, suplinind munca profesorilor; într-o a doua etapă, primarul transferă în propria instituţie întreaga şcoală şi explică tuturor care sunt disciplinele de studiu agreate.
Cauzele acestei stări de fapt sunt în ultimul rând politice. Cu toate acestea, putem citi chiar şi în cheie politică aceste evenimente: un guvern care nu vede o gravitate etică în problema plagiatului poate instrumentaliza întregul mecanism al finanţării cercetării fără să considere că e dreptul cercetătorilor să decidă cum îşi împart resursele şi că rolul politicianului este doar acela de a înţelege că, fără cercetare performantă, viaţa publică şi calitatea alegătorilor se va degrada accelerat, iar pierderea sistemului valorilor câştigat cu dificultate de întregul efort de modernizare a României început cu două secole în urmă este definitiv compromis. Dar această lectură politică nu intră în domeniul meu şi nu o voi dezvolta, deşi ea rămâne posibilă. Dimpotrivă, vreau să susţin teza că neînţelegerea de către societatea noastră a nevoii publice a unui corp sănătos de cercetători performanţi a condus la subfinanţarea acută a cercetării şi la o mimare de ambele părţi a producerii/evaluării rezultatelor. Această neînţelegere permite corpului politic să organizeze confortabil pentru sine instituţiile care monitorizează cercetarea ştiinţifică. Bineînţeles, această situaţie trebuie modificată prin revenirea la un model apropiat celui în care ministrul Daniel Funeriu organizase aceste instituţii. Dar, în această modificare, rolul politicianului este ultim şi minor, iar rolurile, pe de o parte, al societăţii, iar pe de altă parte, al cercetătorului, sunt cele majore, prin persuasiunea pe care ele o pot exercita asupra puterii politice.
Totuşi, nici unul dintre cei doi actori principali nu are nici o iniţiativă. De ce? Pe de o parte, o societate needucată îşi va acorda întotdeauna votul în condiţiile unei manipulări grosiere, iar ideea că o cercetare performantă implică o societate prosperă şi reflexivă este complet neclară în spaţiul nostru public. Pe de altă parte, cercetătorul în România este o persoană care nu are capacitatea singulară de a se opune sistemului altfel decât publicându-şi rezultatele cercetării sale în cărţi şi articole şi sperând că prestigiul acestora va impune în ochii societăţii care îl finanţează. El este, cel mai adesea, o persoană cu venituri modeste şi foarte modeste, disperat să “prindă” un grant, cu resurse de informare ştiinţifică foarte limitate, înfometat şi dornic să îşi convingă şefii de utilitatea muncii lui. Iar când e vorba de un universitar, lucrurile stau şi mai complicat, întrucât universităţile noastre nu au decis încă explicit ce înseamnă componenta didactică şi ce înseamnă cea de cercetare, ci acestea sunt încă într-un conflict vizibil. Motivul: statutul universităţilor de cercetare avansată nu este explicit, iar locul cercetătorului de vârf în ele nu este unul onorat şi încurajat substanţial. Consecinţa imediată a acestui statut se vede în inflorescenţa de trişori din societatea cercetătorilor: mulţi sunt inventivii care fac orice ca să păcălească sistemul prin raportări formale care nu au nici o relevanţă ştiinţifică. Aceasta înseamnă inventarea unor reviste ISI fără nici un impact de conţinut, unde editorii sunt şi autorii articolelor, organizarea conferinţelor “internaţionale” cu un singur invitat cu paşaport străin, redactarea intenţionată a articolelor publicate în reviste cotate în care colegii sunt citaţi pentru a creşte numărul citărilor, existenţa editurilor-parazit care publică pe banii autorului doar pentru creşterea în gradul didactic, şi altele care sunt de domeniul anecdoticului savuros. Nu de la aceşti cercetători putem aştepta salvarea.
În opinia mea, există exclusiv două soluţii, iar ele sunt complementare. Prima este individuală şi nu are nici o implicaţie instituţională. Ea înseamnă dăruirea gratuită de sine, oricât de cinic ar fi predicată în condiţiile subfinanţării cercetării. Eşti un savant care are încredere în propriile scrieri? Trimite-le celei mai importante edituri din lume care îţi reprezintă domeniul. Sau luptă-te pentru a crea un mediu de cercetare în România făcând publice prin traduceri marile surse ale culturii de care te ocupi, poate vei crea un val de stimă şi curiozitate pentru ele. Scrie una, două, zece cărţi care să îţi impresioneze colegii de breaslă. În tradiţia teologică, aceasta se numeşte opus supererogationis: să faci mai mult decât te obligi, pentru a face activă sursa de har pe care o cauţi în tine însuţi. Nu vin banii pentru cercetare? Cumpără o carte pe an pentru biblioteca instituţiei, notând pe ea faptul că ea înlocuieşte cele peste 100 pe care le-ai fi comandat dacă statul şi-ar fi onorat contractele. Aceasta merită făcut dintr-un motiv simplu: pentru că mizeria se va termina, pentru că puternicii zilei vor trece, pentru că biologia, totuşi, ne ajută şi este imposibil ca aceiaşi şefi care erau puternici şi vocali înainte de 1989 să mai facă mult timp legea. Pentru că e mai inteligent ca trecerea lor să ne găsească plini de cărţi şi de cultură decât obosiţi în revendicare.
Citeste intreg articolul si comenteaza peContributors.ro
