Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Din culisele conflictului ruso-occidental

de Andrei Valan     Contributors.ro
Joi, 27 martie 2014, 15:16 Actualitate | Opinii


Andrei Valan
Foto: Arhiva personala

Trăim ”sfârșitul istoriei” – a proclamat Francis Fukuyama în 1992, la scurt timp după căderea Uniunii Sovietice, schițând dimensiunile unei lumi dominate de pacea mondială și eliminarea războiului: răspândirea inevitabilă în toată lumea a democrațiilor liberale, a capitalismului și stilului de viață de tip occidental.

Conceptul liberal se apropie întrucâtva de idea existenței unei societăți a statelor, care favorizează cooperarea interstatală în cadrul oferit de instituțiile internaționale (statul național, integritatea teritorială, suveranitatea națională, diplomația, dreptul internațional, organizațiile internaționale etc.), reducând treptat probabilitatea comportamentul agresiv și gama intereselor ireconciliabile. Implicația acestei linii argumentative ar fi că, pe măsură ce procesul socializării ia amploare, statele internalizează un set comun de idei, valori, norme și reguli de politică internațională, iar războiul este progresiv împins în afara practicilor curente de politică externă. Aceste curente de gândire majore au format înțelegerea unei bune părți a generațiilor de academicieni, analiști și politicieni din Europa de Vest și din America, aceștia din urmă fiind coagulați în jurul Partidului Democrat, aflat din 2009 la putere în Washington.

În acest sens, poate fi interpretată observația lui Jonathan Marcus într-un articol de pe BBC din data de 18 martie, potrivit căruia ”a existat… o dorință puternică în Vest ca Rusia – și China – să fie văzuți ca parteneri, ca actori participanți în mod responsabil la sistemul mondial”. Ocupația și anexarea fulger a Crimeii de către Rusia forțează acum factorii de decizie occidentali să-și revizuiască ipotezele pe baza cărora percepeau țara estică și formulau politicile față de aceasta.

De fapt, problema este mai profundă decât simpla demonizare a Moscovei pentru ocuparea unui teritoriu al unui stat național și suveran. Pur și simplu, Rusia și China nu rezonează cu ideile, valorile și normele comunității internaționale postmoderne, dominate de viziunea lumii occidentale.

Din perspectiva europeană și, mai nou, americană, Vestul a renunțat în mare parte la politica de putere, a tăiat progresiv din bugetele militare, a redus angajamentele armate externe și și-a construit politica externă pe influența dată de puterea economică și de ”soft power”. În pofida acestei descrieri pastelate, puterile vestice nu s-au dovedit întotdeauna consecvente nici cu acest discurs, nici cu ideea de societatea internațională, la fel cum, în viață nici noi nu reușim să fim de fiecare dată consecvenți cu principiile morale în care credem. Americii, Franței, Marii Britanii și Germaniei li se reproșează, după caz, utilizarea fără mandat ONU a forței împotriva unor state suverane și independente, anume Libia, Serbia și Irak, chiar dacă majoritatea intervențiilor au putut fi motivate solid prin caracterul de criză umanitară și de încălcări masive ale drepturilor omului.

Aceste contradicții ocazionale nu au rămas neobservate la Moscova, unde s-a reținut în cheie realistă că ”Occidentul și-a utilizat forța militară unilateral și arbitrar într-o serie de evenimente” (Marcus) ori de câte ori interesele sale geostrategice și politica de putere au cerut-o.

Și totuși, administrația democrată de la Casa Albă și statele cu greutate din cadrul Uniunii Europene (probabil și din considerente de austeritate) au ales într-adevăr în ultimii ani să renunțe la politica clasică de putere, preferând să recurgă la instrumentele de socializare economică, politică și la soft power, lucruri neînțelese bine și de aceea privite cu suspiciune de Rusia și China. Această nouă direcție mai accentuată în Europa de Vest din anii 1990 și preluată de SUA după plecare administrației Bush republicane rămâne însă incompletă, pentru că  statele membre UE și mai ales SUA nu au găsit puterea să meargă cu reforma până la capăt, adică inclusiv la nivelul organizațiilor internaționale, dintre care menționez Consiliul de Securitate al ONU, Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional, Organizația Mondială a Comerțului. Statele BRICS (Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud) s-au așteptat ca Vestul să le cedeze din influența politică în organizațiile internaționale, corespunzător schimbărilor survenite în ultimul deceniu în ecuația de putere și în pozițiile ocupate în economia mondială. Statele UE au făcut compromisuri relativ minore, dar SUA și-a menținut neschimbată suprareprezentarea în organismele supranaționale, urmare a poziției sale dominante imediat după ultima conflagrație mondială. Lipsa reformelor așteptate în organizațiile internaționale a produs frustrare în rândul noilor mari puteri ale lumii și a slăbit efectul de socializare al acestora în societatea internațională postmodernă.

De ce Moscova vede altfel lucrurile

Dincolo de eșecul parțial al acomodării noilor veniți în politica mondială la masa guvernării globale există un nivel mai profund de incompatibilitate între Occident și aliații săi pe de o parte și unele din statele în ascensiune pe de altă parte. Rusia, China și posibil alte state neoccidentale au o înțelegere mai bună, se simt mai compatibile cu o conceptualizare timpurie a societății internaționale, adică cu elemente de politică externă ce caracterizau sistemul politic european din secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.

Cele două societăți internaționale, pe care le-aș denumi în ordinea lor temporală societatea 1.0 și societatea 2.0 sunt fundamental incompatibile, statele recurgând la seturi de idei, norme și instrumente de politică externă diferite. În societatea 1.0 corespunzătoare ordinii Europene a secolelor trecute, șefii de stat și guvernele lor preferă să utilizeze instrumente de politică externă precum balanța de putere, suveranitatea absolută, cucerirea, anexările, diplomația secretă și războiul de agresiune. Adevărații actori legitimi ai politicii internaționale sunt doar marile puteri, care își împart teritoriile și sferele de influență între ele în mod arbitrar și departe de ochii lumii moralizatoare. În ceea ce privește societatea internațională contemporană 2.0, statele membre pun valoare în politica externă pe comerțul internațional, dreptul internațional, păstrarea status quo-ului teritorial și a integrității teritoriale, sistemul managerial al marilor puteri (de ex. G20, organizațiile regionale și internaționale) și războiul limitat (pentru stoparea crizelor umanitare sau salvarea statelor mici ori eșuate). Toate statele, mari și mici, organizate sau slabe, sunt membre cu statut legal internațional egal, iar arbitrariul marilor puteri este diluat de normele suveranității naționale, integrității teritoriale și de instituționalizarea supranațională a relațiilor economice și politice prin intermediul tratatelor multilaterale și a organizațiilor internaționale. Avantajele ordinii mondiale postmoderne sunt mari pentru toți participanții. Pentru marile puteri costurile stabilității sistemice și ale securității naționale sunt reduse, ceea ce le permite menținerea poziției dominante și a bunăstării interne peste perioade mult mai lungi de timp decât în cazul structurilor imperiale clasice. Statele medii și mici își văd salvgardate suveranitatea, securitatea națională și granițele, iar dacă ele se guvernează inteligent integrându-se în fluxurile economiei globale au șansa să iasă din cercul vicios al subdezvoltării.

Până și diplomația urmează în cele două lumi logici și practici diferite. Deși cele două linii de politică externă schițate de mine nu trebuie înțelese ca absolut delimitate, statele relevante sistemic îmbinând uneori elemente din ambele modele pentru a-și rezolva probleme pragmatice, o preferință clară spre una din ele devine inevitabilă pentru fiecare factor de decizie. Societățile 1.0. și 2.0 coexistă, fiecare dominând în câte unul din ceea ce amenință să devină două blocuri globale, aflate în concurență acerbă pentru dominanță geopolitică și ideologică.

Astfel se explică de ce strategii de la Moscova și cei de la Washington, Bruxelles sau Berlin interpretează complet diferit lumea și evenimentele actuale. Criza Crimeii este urmarea fracturii ideologice dintre cele două blocuri. Suntem martorii încercării Moscovei de a-și reînvia ori salva tradiția imperială, respingând forța de atracție a societății internaționale 2.0 de sub umbrela Uniunii Europene și SUA asupra a ceea ce Rusia proclamă sfera ei legitimă de influență.

Poziția Rusiei este însă problematică din mai multe puncte de vedere. Un motiv ar fi că, prin proiectul ei de refacere imperială, Rusia aderă la principiile unei societăți a statelor care a încetat să existe din secolul al XX-lea, iar fără parteneri de aceeași factură expansionistă, revizionismul istoric de tip Realpolitik nu are nicio șansă pe termen lung, Kremlinul riscând să rămână un lup singuratic – o situație traumatizantă pe termen lung pentru elitele conducătoare ale oricărui stat. Chiar dacă China o ia la fel de hotărât pe drumul revizionismului istoric, excepționalismul național este o afacere solitară. Extremismul naționalist și calculul geopolitic realist va face ca relațiile ruso-chineze să fie veșnic dominate de suspiciune, iar alianțele în politica mondială să fie temporare, slăbite de construcția unor interese divergente.

Un alt aspect este slăbiciunea structurală a Rusiei la mai multe niveluri: economic, demografic, militar și de atractivitate politică, pe care o voi trata mai târziu.

Poziția enigmatică a Chinei

Deja, ocuparea Crimeii contrară principiilor fundamentale ale dreptului internațional, nu a găsit sprijinul așteptat al Chinei, aliatul constant al Rusiei în Consiliul de Securitate al ONU, când vine vorba de blocat inițiativele occidentale. În acest context neașteptat Beijing-ul a ales o tăcere suspectă pentru toți actorii internaționali implicați. În primul rând, interesul național dictează puterii asiatice să nu se bucure de activarea imperialismului vecinului de la granițele de nord, tocmai când elitele chineze cochetează cu ideea propriilor politici expansioniste în Marea Chinei de Est și de Sud, precum și cu extinderea sferei de influență în Asia Centrală, unde Rusia are instalate baze militare și regimuri aservite. În plus, țara are cel puțin trei minorități importante care abia așteaptă să se separe teritorial pe principiul autodeterminării etnice și religioase, iar intervenția unor puteri străine pe motivul apărării drepturilor etnicilor sau coreligionarilor opresați din China, nu surâde nimănui la Beijing. În al doilea rând, China realizează într-o mai mare măsură decât conducerea de la Kremlin cât de dependentă este economia națională de economia globală și cât de mult ar avea de pierdut dacă intră într-un veritabil război rece cu SUA, UE și Asia de Est și de Sud-Est, toate aliniate în arhitectura de securitate americană. La ora asta elita comunistă privește și calculează. Ce calculează? Ei încearcă să evalueze eficiența și viabilitatea jocului de putere specific societății internaționale 1.0, se întreabă în ce măsură pot forța nota în propriile spații de expansiune fără să provoace o catastrofală confruntare mondială, fie chiar și numai economică. Pentru China episodul Crimeea este un prilej de profundă reflecție asupra relațiilor internaționale în general și a politicii lor externe în particular. De deznodământul confruntării de la granițele de est ale Uniunii Europene va depinde ce concluzii vor trage factorii de decizie de la Beijing. Vom vedea în săptămâni, luni sau ani ce a înțeles China, țara care va avea răbdare să aștepte oricât este necesar ca să vadă cine este de fapt perdantul în conflictul ruso-occidental. ”China este acum gorila de 800 de funzi [n.red. în politica mondială]. Când se mișcă prin pădure, este absolut imposibil să nu facă zgomot”, afirma în noiembrie 2012 Zhu Feng de la Centrul pentru Studii Strategice și Internaționale al Universității Peking. În orice caz, clasa politică de la Beijing este dominată de pusee naționaliste care nu pot să nu dea de gândit. Tentația de a se alia, fie și numai temporar, cu Rusia pentru a sparge ceea ce liderii chinezi percep a fi politica de îngrădire occidentală, este puternică.

Perspectivele conflictului

Nu pot prezice cum vor evalua evenimentele, dar este clar că două viziuni despre politica mondială se confruntă în mod dramatic în aceste luni, posibil și în anii următori. Există riscul ca stabilitatea regională din mai multe părți ale lumii să fie pusă la încercare, în eventualitatea în care forțele revizioniste, inclusiv din Europa, iau amploarea necesară pentru a contesta statu-quo-ul teritorial sigilat după al Doilea Război Mondial, decolonizare și prăbușirea URSS. Odată ce granițele vor putea fi puse deschis sub semnul întrebării, conflicte locale vor degenera ușor în războaie generale, cu potențialul unui război mondial. Mizele sunt uriașe, iar Rusia, dintr-o mișcare prost calculată, poate deschide o adevărată cutie a Pandorei. Dacă cazul rusesc nu se va dovedi contagios, este greu de crezut că Moscova are mijloacele necesare să recreeze Uniunea Sovietică în gloria ei trecută. Chiar și URSS nu ar fi devenit superputere mondială fără șansa celui de al Doilea Război Mondial oferită de o Germanie nazistă care a fost aproape să o înfrângă.

Rolul Occidentului european

Problematic este pentru Rusia și că niciunul din jucătorii externi majori, mai ales din Europa, nu este disponibil, asemeni Germaniei naziste odinioară, să coopereze cu propriul proiect revizionist pentru destabilizarea regională sau chiar globală a Pax Americana. Iar fără un aliat pe măsură, sarcina autoasumată a siloviki-lor de la Kremlin arată ca o misiune imposibilă. Iritant este că inclusiv Germania, aproape obedientă în trecut în relația cu partea rusă, refuză să accepte măcar tacit reimpunerea autorității imperiale în țările din fostul spațiu sovietic.

Uniunea Europeană este un actor important în politica internațională, dar integrarea europeană nu a avansat uniform în toate domeniile guvernare. Prerogativele de politică externă nu se numără printre cele în care Comisia Europeană are cu adevărat un cuvânt greu de spus în situații de criză. Statele naționale își păstrează de facto suveranitatea asupra deciziilor UE, în măsura în care găsesc consensul celui mai mic numitor comun. De aceea, în criza Ucraineană, tonul politicii Vestului va fi dat, după Statele Unite ale Americii, de cele mai mari puteri economice ale Europei, în frunte cu Germania.

În esență, practicile de politică ale lui Putin în ceea ce el numește ”vecinătatea apropiată” vexează profund lumea care a devenit Occidentul. Văzută din lumea 1.0, Rusia pare complet deconectată de realitate, mai mult pare că vrea să arunce în aer bazele stabilității și securității în Europa, într-un moment în care criza economică prelungită și imigrația dau aripi la tot felul de mișcări naționaliste antieuropene și populiste prin mai toate țările Uniunii Europene.

Germania

Deloc întâmplător, după una din ultimele convorbiri telefonice cu Vladimir Putin, cancelarul Angela Merkel s-a exprimat în cercul apropiaților că președintele rus ”pare de pe altă lume”. Berlinul are motive foarte serioase să nu se ajungă la un război rece cu Rusia și a încercat în mod repetat pe cale diplomatică să frâneze politica agresivă a Rusiei. Potrivit unui articol apărut în revista Der Spiegel la 10 martie, încercările de mediere ale ministrului de externe Frank-Walter Steinmeier și-au atins rapid limitele. Un înalt funcționar din guvernul german a declarat sub acoperirea anonimatului că ”Sincer să fiu, nu suntem pe lungimea de undă potrivită pentru o asemenea politică externă”, referindu-se la ”mixul dintre jocurile geopolitice specifice secolului al XIX-lea și metodele serviciilor secrete ale secolului ale XXI-lea prin care Putin încearcă să-și asigure interesele”. Germania a perceput pericolul reprezentat de acțiunile lui Putin, dar se află într-o poziție delicată. După traumatizanta experiență a celui de al Doilea Război Mondial, țara a urmat drumul unei politici pacifiste și de apropiere de Rusia sovietică, manevrând cu dexteritate o relație ce i-a permis atingerea țelului suprem: unificarea națională. Situația s-a modificat substanțial astăzi, când America își reduce prezența militară în Europa orientându-se spre Asia, noul motor al creșterii economice mondiale. Germania, ca principala putere economică a Europei și ca țara occidentală cu cele mai mari mize economice și politice la granița de est a UE, este pusă în situația dureroasă de a prelua leadership-ul european în relația cu Rusia, după ce eforturile de ”socializare” ale Rusiei au eșuat. Presiunile interne sunt extreme. Populația obișnuită cu tradiția pacifistă și dominată de familii cu un singur copil, nu este deloc dispusă să accepte implicarea într-un conflict militar cu pierderi mari de vieți omenești pentru apărarea unor țări cam îndepărtate. Segmentul de afaceri cu investiții serioase în Rusia a pornit o luptă de lobby necruțătoare pentru apărarea intereselor sale financiare. Pentru că Angela Merkel nu a părut să cedeze la nivel de discurs politic presiunilor deținătorilor și managerilor de capital, mai ales al câtorva mari concerne cu investiții în Rusia, s-a încercat direcționarea opiniei publice prin materiale media bine țintite. Oamenilor de rând li se spune răspicat, în culori exagerate, cum sancțiunile contra Rusiei le-ar afecta masiv locurile de muncă și ar crește amețitor prețurile la energie.





Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro





 







Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















1679 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri
Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by