De o bună bucată de vreme, sportul românesc trăiește și se hrănește din amintiri. Le scoatem din congelator, le încălzim, le adăugăm niscai noi mărturii-condiment și pe urmă le consumăm, ca în direct, împreună cu junimea: ohoho, nepoate, stai să-ți povestesc cum a fost Ilie primul-prim, Nadia-primul decar și Gică – decarul ultim. Și-apoi, nepoate, când s-o face 7 mai, pe ceas de seară, îți promit că mergem la Sevilla s-apărăm din nou penalty-urile lui Duckadam ca să crape Europa de ciudă. Iar după aceea, ne întoarcem, repovestim amintirile și vecinilor (de data asta e rândul nostru), le împachetăm în plic de supă și le punem în congelator ca să fie proaspete și frăgezite pentru următoarea ediție a emisiunii “Dacă doriți să revedeți…”. Între timp, din când în când, în pauzele de publicitate care ne întrerup memoria, ne scotocim prin studiourile TV de fotbal-wrestling în căutarea unor efecte de real din Liga lui Mică. Pe care le scandăm răgușit și bombastic, în duet cu crainicul de veghe, din jumate în jumate de ceas, ca apocaliptic avertisment de sfârșit de lume: “luuupii galbeeeeni urlă la Astra ca la lună în așteptarea meciului care va dinamita Ploooooieștiul!!!” Un răcnet pe post de consolare cu traiul în periferia amintirilor…
Când am văzut însă recent mulțimea de drapele românești în tribunele de la Doha și când am simțit săptămâna trecută entuziasmul unor conaționali conectați la Indian Wells, mi-am dat brusc seama că avem din nou, în sport, ocazia să trăim în actualitate, șansa să lăsăm istoriile să ne scrie istoria și bucuria că cineva ne legitimează prezentul și ne prezice un frumos viitor. Asta grație Ei.
Ea, acolo, pe teren, în finala de la Doha, făcând legea. Ea, legiuitorul finalei și muza analiștilor în căutare de superlative, fericiți că le-au găsit și că-s pe măsura sursei lor de inspirație. Dincolo de aceste meritate superlative, jocul ei din acea finală, din recentul turneu californian și din meciurile de referință ale ultimului an a atras, ca un magnet, o formidabilă revelație: ea e, evrika!, da, ea e. Ne uităm la forehand-ul ei à la Del Potro (ori Soderling, cândva), la defensiva ce pare împrumutată de la Rafa, la mișcarea ei pe teren, la agresivitatea sufocantă, la relaxarea dintre schimburile de mingi și-apoi ne privim unul pe altul fără grai, acceptând tacit și unanim că ne-am găsit, în sfârșit, candidatul nostru la oscar-tenis pentru rolul feminin principal.
Ea, pe marginea terenului, în pauzele dintre ghemuri, privind înspre noi, “cei de-acasă” și rugându-ne să stăm pe pace că totul e-n regulă. Sunt în control, pare ea să spună, mi-e tare drag de voi cum vă frământați, dar nu vă faceți griji, o să fie bine, la vitta e bella. Asigurări confirmate și de victoria de la Doha, și de parcursul foarte bun din California. În urmă cu un an, ea era pe la locul patruzeci, iar acum este numărul cinci în lume și noul star al tenisului feminin mondial. Da, la vitta e bella.
Ea, în drumul spre vestiar după înfrângerea din semifinala de la Indian Wells, zâmbind spectatorilor și mulțumindu-le din priviri. În realitate, scrutând viitorul cu ochii ei frumoși, luminați de o licărire-avertisment adresată lumii: Viktoria, Serena, take care, here I come.
