Evenimentul trebuie salutat ca unul cu totul remarcabil: editura Humanitas a publicat o noua editie a lucrarii clasice “Originile totalitarismului” de Hannah Arendt. Cartea, splendid tradusa de Ion Dur si Mircea Ivanescu, a aparut in colectia “Istorie contemporana” pe care o coordonez impreuna cu istoricul Cristian Vasile. Este o lucrare care a influentat decisiv gandirea politica a vremurilor noastre, un monument de eruditie si pasiune intelectuala, o scriere deschizatoare de drumuri care ne permite sa intelegem dimensiunile sociologice, filosofice si culturale ale fenomenului totalitar. Printre cei care si-au marturisit admiratia pentru aceasta carte esentiala trebuie amintiti Karl Jaspers, Raymond Aron, Elena Bonner, Raymond Aron, Monica Lovinescu, Tony Judt, Julia Kristeva, Czeslaw Milosz, Alain Finkielkraut si Claude Lefort. La atatea decenii de la aparitia cartii in anii 50, ea ramane de o urgenta actualitate etica si stiintifica. Cine doreste sa inteleaga afinitatile vizibile si invizibile dintre stalinism si nazism, cine vrea sa priceapa cum s-au organizat atacurile totalitare imptriva pluralismului, cine vrea sa exploreze subteranele Raului modern, trebuie sa citeasca inegalabila analiza oferita de Hannah Arendt.
Reiau aici citatele de pe coperta a patra a acestei carti care ar trebui sa figureze in bibliografiile oricarui curs despre tragediile secolului XX, despre universul concentrationar, despre rasism, antisemitism si problema drepturilor omului, despre imperialism, despre relatia dintre ideologie, radicalism politic si teroare, despre destinul subiectivitatii la ceasul miscarilor revolutionare conduse de maniacii purificarii universale.
„Cartea aceasta a fost scrisă având tot timpul în faţa ochilor un fundal atât de optimism disproporţionat, cât şi de disperare fără limite. Ea susţine că Progresul şi Catastrofa sunt două feţe ale aceleiaşi medalii; că amândouă sunt produse ale unei superstiţii, nu ale credinţei. A fost scrisă cu convingerea că ar trebui să fie posibilă descoperirea mecanismelor ascunse prin care toate elementele tradiţionale ale lumii noastre politice şi spirituale s-au dizolvat într-un conglomerat în care totul pare să-şi fi pierdut valoarea specifică ajungând să nu mai poată fi recunoscut de înţelegerea umană, să nu mai poată fi folosit în scopuri omeneşti. Abandonul în faţa acestui proces brutal de dezintegrare a devenit o ispită căreia, s-ar părea, nu i se mai rezistă, nu numai din cauză că procesul de care e vorba şi-a asumat proporţiile măreţiei mincinoase a «necesităţii istorice», ci, de asemenea, pentru că tot ceea ce nu mai aparţine acestei evoluţii pare acum lipsit de viaţă, secătuit de sânge, fără nici un înţeles şi ireal. Nu ne mai putem permite să dăm la o parte răul şi să-l privim efectiv doar ca pe o greutate moartă pe care timpul o va îngropa de la sine în uitare.“ (Hannah ARENDT)
