Sectorul energetic a dominat teatrul economiei românești din ultimii ani. Însă puține dintre piesele puse în scenă se pot mândri cu consacrarea unei sintagme atât de notorii și longevive precum ”băieții deștepți”. Contractele de vânzare de energie încheiate de Hidroelectrica în perioada 2001-2003 la prețuri sub nivelul pieței sunt vedetele incontestabile de pe scena conflictelor din industria energetică românească din ultimul deceniu. Ele rămân unul dintre elementele de referință, care continuă să asigure justificarea uneia dintre cele mai controversate intervenții ale statului din acest sector: interzicerea încheierii prin negociere directă a contractelor de vânzare-cumpărare angro de energie electrică.
Pentru a pătrunde în culisele acestei piese, este esențial să distingem între două roluri diferite pe care le interpretează statul: statul-legiuitor, titular al puterii legislative prin intermediul Parlamentului şi Guvernului și, respectiv, statul-acționar, preocupat de profitabilitatea societăților pe care le deține.
Intriga este simplă: statul, în calitate de acționar al Hidroelectrica prin Ministerul Economiei și Comerțului (MEC), constată că managementul Hidroelectrica a încheiat o serie de contracte de vânzare angro de energie la prețuri mult mai mici decât prețul mediu al pieței, provocând astfel pierderi importante societății și, implicit, acționarului ei. Cumpărătorii din aceste contracte – furnizori, traderi şi mari consumatori de energie – sunt denumiți “băieți deștepți” și devin un fel de Godot, a cărui (re)venire, departe de a fi îndelung așteptată de personajele din piesă, planează ca o amenințare continuă, care influențează decisiv intriga și comportamentul personajelor.
Cum s-ar fi derulat acțiunea dacă rolul acționarului Hidroelectrica ar fi fost jucat de un investitor privat?
Dacă rolul statului-acționar ar fi fost distribuit unui investitor privat, am fi asistat la o simplă scenetă: s-ar fi declanșat de urgență o investigație internă; persoanele găsite responsabile de încheierea respectivelor contracte ar fi fost concediate; s-ar fi acționat imediat împotriva responsabililor, pentru recuperarea prejudiciului cauzat societății; ar fi fost modificate procedurile interne de aprobare a contractelor pentru a se evita pe viitor astfel de situaţii.
Cum se desfășoară însă intriga cu statul-acționar?
Având statul în rolul de acționar al Hidroelectrica, asistăm la o piesă în multe acte, a cărei acțiune se întinde pe mai bine de un deceniu.
Contractele vedetă au trecut pe masa tuturor miniștrilor din 2001 până în prezent. S-a discutat îndelung despre ele și despre caracterul lor confidenţial fără ca, până acum câţiva ani, să fie pornit vreun demers pentru tragerea la răspundere a persoanelor responsabile.
În 2004, MEC decide să implementeze o nouă politică comercială în cadrul propriilor societăți producătoare de energie, care să împiedice managementul să încheie contracte în condiții dezavantajoase de preț: toate tranzacțiile angro de energie trebuie să se deruleze pe piețele centralizate administrate de OPCOM.
Așa că, MEC adoptă Ordinul nr. 408/2004 prin care își mandatează reprezentanții din organele corporatiste ale propriilor societăți să adopte o hotărâre prin care să oblige managementul să încheie toate tranzacțiile angro de energie pe piețele OPCOM. Nerespectarea acestui mandat, mai prevede ordinul, atrage sancționarea reprezentanților MEC, inclusiv revocarea lor din funcție. Nicio astfel de hotărâre nu e adoptată de organele corporatiste ale Hidroelectrica. Nicio sancțiune nu e aplicată de MEC reprezentanților săi.
În 2009 se emite un ordin similar. De data asta, se impune și un termen limită: 31 decembrie 2009. Aceleași sancțiuni pentru nerespectarea mandatului. Din nou, ordinul este ignorat de reprezentanții MEC în Hidroelectrica. Din nou, nicio sancțiune nu este aplicată de MEC.
În lipsa unei hotărâri a organelor corporatiste ale Hidroelectrica prin care să fie interzisă tranzacționarea angro de energie în afara piețelor OPCOM, în 2011, managementul Hidroelectrica prelungește parte din contractele vedetă pentru încă 5 ani.
Într-un decor dominat de presiuni pentru rezolvarea contractelor-conflict din partea mass-media și a altor actori de talie internațională – FMI, Comisia Europeană (aceasta din urmă declanșând o investigație privind un posibil ajutor de stat acordat de Hidroelectrica prin practicarea de tarife preferențiale), intră în scenă celălalt personaj interpretat de stat: statul-legiuitor.
Acțiunea piesei îl găsește pe statul-legiuitor lucrând la o nouă lege a energiei, al cărei scop declarat era să implementeze în legislația națională normele adoptate de Uniunea Europeană prin cel de-al treilea pachet legislativ în domeniul energiei. În mod neașteptat însă, statul include în forma finală a proaspetei legi o prevedere prin care impune tuturor participanților la piața angro de energie obligația să încheie tranzacții exclusiv pe piețele OPCOM.
Cu alte cuvinte, statul-acționar se dovedește neputincios să impună propriilor societăți, prin mecanismele societare specifice acționarilor, politica comercială pe care a stabilit-o ca să contracareze neîncrederea în managementul desemnat. Așa că, pentru a-și controla propriul management, statul se folosește de prerogativele legislative aflate în recuzita celuilalt personaj pe care îl interpretează, statul-legiuitor, și impune prin lege propria politică comercială tuturor participanților la piață, inclusiv celor privați.
Asistăm, așadar, la o interpretare stângace din partea statului a rolului de acționar al Hidroelectrica. În locul personajului puternic și dominant la care ne-am fi așteptat, statul joacă mai degrabă ca o domnișorică cu trac de scenă. Pare că uită și se încurcă în replici.
Prestația slabă a statului-acționar îl determină pe statul-legiuitor să intervină rapid ca să salveze scena, adaptându-și replicile din mers. Nici rolul statului-legiuitor nu este mai inspirat, însă. Intrarea lui în scenă pare că transformă piesa într-un teatru de improvizații ce amintește de absurdul lui Eugen Ionesco. Ceea ce ar fi trebuit să fie o măsură care să asigure un control mai bun al managementului societăților deținute de stat, devine o îngrădire a libertății contractuale a tuturor operatorilor economici din sectorul energiei și perturbă profund regulile pieței libere, provocând grave distorsiuni pe piața de energie.
Piețele OPCOM nu oferă toate instrumentele de tranzacționare necesare și specifice unei piețe libere
Pentru ca o piaţă de energie să fie liberă şi funcţională este esenţial ca participanţii la piaţă să dispună de metode de tranzacţionare variate şi flexibile. Mecanismele pieţei centralizate, deși absolut necesare, nu pot oferi toate instrumentele de tranzacționare necesare și specifice unei piețe libere. Contractele negociate direct sunt esențiale îndeosebi pentru încheierea de tranzacții cu produse non-standard și de tranzacții pe termen lung, care necesită, printre altele, alegerea partenerilor comerciale pe criterii de risc, negocierea clauzelor contractuale (nu aderarea la o formă de contract impusă de co-contractant sau prin lege) și stabilirea de mecanisme de ajustare a clauzelor contractuale în caz de modificare a circumstanțelor avute în vedere la încheierea contractului. Aşa se explică de ce contractele încheiate prin negociere directă sunt instrumente prezente pe toate pieţele europene, alături de platformele de tranzacționare centralizată.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
