Recent, a fost republicata o lege uitata de mai toata lumea: Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii ilicite, act in vigoare si pana acum, dar care s-a “revigorat” subit in 18.02.2014.
Suprinzatoare nu ar fi republicarea unui act normativ destul de vechi, ci repunerea in actualitate a unor obligatii pe care comerciantii de astazi, daca nu le ignora, le incalca nonsalant si nepedepsit. Si aceasta, pentru ca majoritatea acestor obligatii sunt tributare vremurilor cand au fost instituite: anii 1990, caracterizati prin inexistenta pietei libere si a concurentei neingradite, printr-un stat foarte implicat in economie si printr-o birocratie atotstapanitoare.
Voi da cateva exemple de contraventii prevazute la art.1 din aceasta lege, sanctionate cu amendă de la 500 lei la 5.000 lei, daca sunt săvârşite de către persoane fizice, iar dacă sunt săvârşite de persoane juridice, cu amendă de la 2.000 lei la 20.000 lei:
- nedeclararea de către operatorii economici la organele fiscale, înainte de aplicare, a adaosurilor comerciale şi a celor de comision;
- neexpunerea la vânzare a mărfurilor existente, vânzarea preferenţială, refuzul nejustificat al vânzării acestora sau al prestării de servicii cuprinse în obiectul de activitate al operatorului economic;
- acumularea de mărfuri de pe piaţa internă în scopul creării unui deficit pe piaţă şi revânzării lor ulterioare sau al suprimării concurenţei loiale;
- depăşirea de către orice operator economic a adaosurilor maxime stabilite prin hotărâri ale Guvernului, la formarea preţurilor de vânzare cu amănuntul.
Din experienta pe care o am, ca jurist al unor firme din domeniul vanzarii cu amanuntul, niciunul din marile lanturi de hipermarketuri si supermarketuri nu isi declara la organele fiscale adaosurile comerciale, inainte de a le aplica. Ar fi nu numai greu, ci chiar imposibil sa faca acest lucru, intrucat numarul de sortimente este imens, iar pentru fiecare se practica adaosuri comerciale diferite. Obligatia de a declara statului adaosul comercial este, pe de alta parte, expresia legislativa a unei atitudini de suspiciune si de control etatist exagerat fata de comertul liber, care se putea justifica in 1990, dar nu si in 2014.
De altfel, in 1990 adaosul comercial era limitat la 30%, ceea ce poate da o anumita justificare regulii sus-amintite. De aici, sanctionarea depasirii acestor adaosuri maxime “stabilite prin hotarari ale Guvernului”. Insa, in 1993, adaosurile comerciale au fost complet liberalizate, ceea ce face declaratia respectiva inutila, iar sanctionarea depasirii, caduca.
In ceea ce priveste “expunerea la vanzare a marfurilor existente”, aceasta poate fi numai o caracteristica a unui comert traditional, de piata agroalimentara, de vreme ce nimeni nu poate expune intreaga marfa pe care o detine, in comertul modern. Marfa este pastrata in rezerve sau depozite, inainte de a fi scoasa la vanzare, insa orice “organ de control” poate interpreta abuziv aceasta absurditate legislativa si aplica amenzi usturatoare, pentru o fapta fara nicio urmare negativa.
Vanzarea preferentiala este, iarasi, o caracteristica a comertului de tip hipermarket si supermarket. Furnizorii platesc sume importante, pentru ca marfurile lor sa fie asezate la capat de raft sau sa fie puse in valoare in mod corespunzator, prin situare avantajoasa raportat la intrarea in suprafata de vanzare. Toate acestea pot sa insemne chiar vanzare preferentiala, pe care statul roman o pedepseste, cu toate ca face parte dintr-un aranjament privat, rezultat al libertatii de vointa a unor agenti economici distincti de stat. Vanzarea preferentiala de acest tip nu are niciun impact negativ asupra consumatorului mediu, care isi poate forma preferintele indiferent de modul de expunere a marfii sau de ordinea in care ii sunt prezentate produsele.
Refuzul nejustificat al vânzării produselor sau al prestării de servicii cuprinse în obiectul de activitate al operatorului economic este sanctionat, de asemenea, ca urmare a aceleiasi mentalitati etatist-comuniste, pentru care exista numai comertul de stat, in care se doseau marfuri si se refuzau prestarile de servicii, in functie de bunul plac al vanzatoarei sau a mecanicului auto. Intr-o economie de piata, in care domina jocul cererii si ofertei, a refuza sa vinzi produse sau sa prestezi servicii nu este o contraventie, ci o modalitate de a actiona impotriva propriului interes. E inutil si aberant sa interzici “refuzul vanzarii” unui comerciant, care traieste din vanzarea produselor! Aceeasi logica functioneaza si in cazul prestatorilor de servicii.
In plus, din punct de vedere juridic, prestarea unei activitati economice din obiectul de activitate (fie vanzare, fie prestare de servicii) este un drept, nu o obligatie a comerciantului. De aceea, practica societatilor comerciale din Romania este de a-si “indesa” in actul constitutiv cat mai multe activitati din CAEN (Clasificarea Activitatilor din Economia Nationala), in vederea reorientarii activitatii, la nevoie. Insa, in fata unei astfel de transformari a dreptului in obligatie, firmele vor putea fi obligate sa exercite activitati pentru care nu sunt pregatite, neavand nici dotarea logistica, nici personalul calificat necesar. Este inca o manifestare a statului din perioada “economiei de comanda”, cand toate intreprinderile erau de stat si executau comenzile ministerelor. Aceasta perioada a incetat acum mai bine de 20 de ani, ceea ce intareste senzatia de contrarietate si nedumerire, pentru mentinerea si reactivarea unor norme legislative complet desuete.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
