Dezbaterea publică se concentrează asupra unui aspect al unei probleme și ignoră imaginea de ansamblu, adesea mai gravă decât partea criticată. Nu sunt în general adeptul scenariilor, nici a celui particular care spune că ”X vrea să distragă atenția de la ce acuză Y”. De multe ori vorbim de o aceeași persoană, care vede dureros paiul din ochiul stâng al cuiva și-i ignoră bârna din ochiul drept. Cumva, mi se pare că la fel se întâmplă și în cazul Autorității de Supraveghere Financiară. După comentarii și știri de presă, problema majoră, dacă nu chiar singulară, pare să fie cu salariile conducerii. Mai jos am să arăt care sunt cele două probleme cu salariile de-acolo, care e problema majoră cu ASF și cum le putem rezolva pe toate.
I. Independența dependentă de stat
Înainte de a discuta cuantumul salariilor ASF, ar trebui să vedem cum au fost ele stabilite. Or, aici constatăm că avem o nouă manifestare unei probleme în același timp majore, vechi și extrem de extinse. O problemă care se exprimă, nu, care apare ca urmare a unui non-sens evident: statul oferă și asigură permanent unei entități independență față de el însuși. Avem o întreagă filosofie instituțională construită pe un echivalent al paradoxului lui Epimenides, cretanul (”toți cretanii mint”): o independență dependentă. Regiile autonome sunt un excelent exemplu, state în stat prin acte de stat. Tot în non-sensul ăsta stă și temeiul oferit pentru secretizarea contractelor semnate de diverse entități care-și datorează existența aceluiași stat. Privilegii de entități private, pe bani și/sau putere publică, o confuzie voită și frauduloasă, a cărei înțelegere e esențială pentru întreaga dezbatere.
Iar în cazul Autorității de Supraveghere Financiară acest non-sens este codificat ca atare în legislație, în pretenția că ASF se autofinanțează, că are citez, ”venituri proprii”. Incidental, pe pretenția asta se bazează și salarizarea: și le stabilesc singuri, de vreme ce sunt plătite din ”venituri proprii”. S-a spus că ele sunt o dovadă de lăcomie și că sunt nesimțite – epitetele sunt foarte justificate, însă prost țintite. În context, ce e nesimțire curată și minciună sfruntată este pretenția ”autofinanțării”. În realitate, finanțarea Autorității este făcută indirect și, mai ales, nevoluntar de către contribuabil. Banii care plătesc salariile de-acolo sunt obținuți prin legea statului (așa-zis) al nostru, lege care obligă la plată, în final, cetățenii. În aceste condiții, să pretinzi că ASF are venituri proprii e la fel de ridicol cum ar fi să lauzi, să sprijini și să extinzi instituția bătăușului clasei, cel care confiscă prin amenințare sandvișurile colegilor, cu argumentul că e un copil care-a învățat de mic să-și câștige singur pâinea.
Non-sensul acesta trebuie imediat să înceteze, în cazul ASF și în toate celelalte cazuri. Cât timp statul este în orice fel implicat în apariția și/sau în statutul unei entități, funcționarea acesteia devine subiect de politici și decizii publice. Inclusiv stabilirea salariilor, desigur.
II. ”Salariul corect” și alți cai verzi pe pereți
Bun, dar care ar fi salariile corecte la ASF sau aiurea? Sau, generalizând, care ar fi prețul corect? Răspunsul este simplu: nu există așa ceva. Revenind la confuzia sus pomenită: în realitate, avem două cazuri cât se poate de diferite, opuse chiar, între prețurile în regim etatist și impus, și prețurile în regim privat și liber.
Prețul pe o piață liberă se stabilește prin acordul între părțile implicate în tranzacție. În acest caz nu putem vorbi de un anume ”preț corect” pentru că nu există decât prețuri corecte, dacă le-ar considera altfel atunci oricare dintre cele două părți implicate ar fi libere să refuze tranzacția. Prețul e corect pentru vânzător, altfel n-ar vinde; prețul e corect pentru cumpărător, altfel n-ar cumpăra. Nu văd niciun temei rezonabil, economic sau moral pentru care o terță parte ar avea dreptul să decidă că suma, salariul, condițiile etc. sunt incorecte. Nu văd temeiul unei comparații pe care terța parte ar face-o cu alte cazuri ”similare”, e o similitudine falsă și stupidă, căci exclude automat singurii factori care contează, și anume participanții la tranzacție. Nu văd cum s-ar putea stabili o formulă pentru ”prețul corect”, cum am putea stabili corectitudinea formulei în sine? Cu altă formulă?
Iar tocmai această libertate a părților de a accepta sau refuza o tranzacție este absentă în tranzacțiile în care e implicat statul. Dacă în cazul pieței libere nu există preț corect pentru că toate sunt așa, în cazul statului toate sunt de la bun început incorecte, pentru că sunt impuse. Dnii Modan și Liiceanu au scris articole pe Contributors.ro în care argumentează acuzația la adresa salariilor ASF prin comparații, fie cu omologi de-ai lor din alte state, fie cu alți funcționari publici români. Sunt de acord cu argumentele lor și concluziile lor: prin astfel de comparații, mai ales când diferența e într-atât de mare, se poate stabili că un salariu este în mod flagrant incorect. Reciproca, însă nu e valabilă: de vreme ce salariul directorului ASF (RO) este considerabil mai mare decât al directorului SEC (SUA) atunci e clar că e incorect, dar asta nu înseamnă, nu pledează măcar, câtuși de puțin, că salariul corect pentru munca desfășurată de dl Rușanu ar fi cel comparabil cu al dnei Jo White. Ar fi corect doar dacă contribuabilul, cei care plătesc, ar avea libertatea de a refuza salariile conducerii ASF – dar nu au, statul îi obligă la plată. Formulele ar avea același statut: există standarde de cost, de exemplu, fiindcă altfel statul ar putea achiziționa bunuri și servicii la un preț în mod evident exagerat, dar ele nu garantează absolut deloc implicația inversă, că prețul care respectă standardul este implicit unul corect. Și acesta e impus cumpărătorului, prin intermediul statului, ca și salariile din domeniul public, nesimțite sau nu.
III. Supravegherea supraveghetorilor
Iar cazul ASF este o demonstrație extraordinară a afirmației de mai sus. Nu salariile conducerii sunt problema majoră acolo, nici măcar nepotismul masiv și nerușinat, deși acesta e relevant. Însă toată discuția a apărut în alt context. Autoritatea condusă de dl Rușanu a fost implicată în dezvăluiri grave privind propria funcționare. Am aflat că nu supraveghează, mai rău, că este mare nevoie să fie pusă ea însăși sub supraveghere, nu doar financiară, ci și penală. Iar amploarea cazului arată că nu e doar o chestiune punctuală, din contră, e sistematică. De asemenea, la fel ca în cazul salariilor, de altfel, nu e o chestie de dată relativ recentă, din contră. Conducerea uneia din instituțiile reunite în ASF (CNVM) a fost implicată în scandalul FNI, ca să dau doar un exemplu.
În aceste condiții, considerând acest context, cât de stranie ar fi reluarea căutării ”salariului corect” la ASF, eventual prin comparații? Da, sigur, este clar că un salariu mai mare decât al șefilor SEC, FED, FSA și BsaFin este unul nu doar incorect, ci chiar nesimțit. Dar ar fi oare corect și simțit să le dăm unul comparabil, atunci? Hai, jumătate? Un sfert? Cam cât ar trebui plătit dl Ursache pentru deducția sa profundă și absolut surprinzătoare că lipsa cronică control pe piața asigurărilor reprezintă o problemă gravă? Ce mai revelație! V-aș fi putut spune și eu același lucru, pe-o bere (1 euro jumătate) – dar, dincolo de glumă, vă reamintesc că n-aveți de ales nici cât dați și nici cui. Ce salariu merită dl Mîrzac pentru protecția activă dată uneia dintre firmele pe care ar fi trebuit să le controleze? Putem afla mai întâi, informativ, ce ”salariu” îi plătea dl Carabulea pentru asta, măcar să nu ne facem de rușine cu o sumă prea mică? Ce fel de formulă ar putea să ne dea un salariu corect pentru dl Rușanu, pentru serviciul public pe care-l face organizând la conducerea ASF un grup infracțional, după cum au temei să-l acuze procurorii DNA?
Pe scurt, cine ar plăti fie și o lețcaie pentru salariile acestor oameni, presupunând că ar putea să aleagă? Ținând cont de circumstanțe, cred că ”salariul corect” ar fi în domeniul negativ: cam cât ar fi dispusă să plătească conducerea ASF pentru a putea continua să … ”supravegheze” societățile cu profil financiar.
IV. Soluția pentru salarii și funcționare corectă
Acum, o dată ce-am făcut distincția asta, nu vreau să duc dezbaterea în zona sistem privat vs. sistem public sau piață liberă vs. stat. Sunt gata să accept că în destule privințe, și din multiple și serioase motive, sunt servicii care trebuie să fie asigurate de stat. Pot accepta dezbaterea politică, opinii argumentate apropo de care din opțiunile de mai sus e oportună într-un domeniu sau altul, la nivel de principiu. În schimb, nu pot accepta ca fapte incontestabile să fie ”dezbătute”. ”Dreapta versus stânga” e ok, ”realitate versus ficțiune” nu e deloc ok. În ce privește supravegherea financiară, este de ordinul evidenței că nu funcționează, că produce pagubă în banul public, pagubă la care salariile de-acolo nu fac decât să se adauge. Comparând cu alte state, am fi în situația în care am ține și noi, după tipic, un recipient anti-incendiu chiar și atunci când e posibil – nu, mint -, când este cert că lichidul din el e la rândul lui flamabil. N-ajută cu nimic nici reducerea salariilor de la ASF și nici schimbarea conducerii. Iar a vorbi de supravegherea ASF sună, folosind aceeași comparație, ca și cum am pune lângă recipientul sus-pomenit unul mai mare, posibil cu același conținut, cu care să stingem focul alimentat de primul.
Soluția e simplă și rezolvă atât problema salariilor cât și a contra-performanței: ASF trebuie desființat. Dacă e nevoie de supraveghere a societăților de asigurare, legea poate prevede reguli de transparență pentru acestea și un cadru pentru auditarea lor, după regulile pieței libere, adică având posibilitatea de a alege dacă, cine face acest audit și în ce condiții. După asta, dl Rușanu, Dăianu, Mîrzac, Ursache și restul ar putea să-și pună în valoarea competența și reputația – nu-i așa? – de mari specialiști în domeniu în cadrul acestor societăți private de auditare. Caz în care salariile lor vor înceta să mai fie, indiferent de cuantum, o problemă, un scandal sau orice altceva. Dacă publicul se va grăbi să se asigure la o societate care se laudă că e auditată de dl Rușanu, eventual sub deviza ”Unchiul are grijă de banii voștri, în cine să aveți încredere dacă nu în politicieni?”, atunci cu atât mai bine. Dacă va crește conturile acesteia cu 1, 3 mii sau 10 milioane euro lunar, mi se pare foarte corect ca dl Rușanu să primească un salariu de același ordin de mărime, și oricum salariul privește exclusiv cele două părți. Sau dacă societatea de asigurare a unui anume om de afaceri sibian va dori să fie auditată de dl Mîrzac, și să trimită scrisori cu formularea ”Dl Mîrzac garantează bonitatea firmei dlui Carabulea așa cum numai doi oameni care au împărțit o acuzație penală și un arest preventiv pot s-o facă”, atunci din nou, foarte bine, societatea de asigurări e liberă să-i răsplătească cât consideră acest serviciu. De asemenea, oamenii sunt liberi să aleagă dacă, cu o astfel de reclamă, merită să plătească o asigurare acolo sau nu.
