Multă vreme după 1990 am crezut că vom putea schimba România cu ajutorul cuvintelor, altfel spus cu adevăruri bine rostite. Dar dacă astăzi, în deplină libertate de expresie și nu cu puțini intelectuali care au harul de a rosti bine adevărul, ne aflăm unde ne aflăm, nu înseamnă oare că vorbele, oricât de bine rostite, nu pot mai nimic? Pare infantil să vrei să ripostezi la marile manevre politice și la infrastructurile mistificării cu „cuvinte goale”. „Vorbiți, vorbiți, că noi ne vedem de treabă!”, își spune orice putere ipocrită de pe lumea asta. Atunci ce rost are să faci un efort ale cărui efecte nu se pot măsura niciodată?
Și, totuși, de ce orice regim autoritar limitează accesul la cuvinte? De ce se teme puterea de cuvinte? Cam de la J’accuse! încoace implicarea în treburile cetății a intrat în fișa de post a intelectualului umanist. Cum să-nchizi ochii când în jurul tău se petrec „lucruri strigătoare la cer”? Nu devii, tăcând, complice la ele? „Opera” zămislită supratemporal, cu spatele întors către lume, nu va rămâne de-apururi însoțită de cearcănul tăcerii tale vinovate în imediat? Și asta în vreme ce nimeni nu-ți pune pumnul în gură? Poți, de fapt, sănu fiicontemporan? În societățile care și-au câștigat (sau recâștigat) libertatea de expresie, nu devine o obligație să gândești cu glas tare? Și așa, din când în când, când paharul se umple și când rușinea de a tăcea te-mpinge afară din casă, te pomenești iar scriind „texte”.
Iată de ce, în urmă cu două săptămâni, simțind cum concentrația de cianură din sufletele câtorva dintre noi a atins cote îngrijorătoare, am recidivat. Am republicat un text – Din nou despre lichele – care la prima apariție trecuse neobservat și care, mi se părea, își sporise între timp forța explicativă. Au urmat comentariile de rigoare pe forum. Două mi-au reținut atenția.
Unul se intitula Apel către elite: „Scrieți, scrieți, scrieți! Toți să ne scrieți! Avem nevoie să citim ceea ce aveți să ne învățați, ca să nu ne pierdem busola, ca să ne putem duce și mâine, și poimâine la serviciu, să muncim, să ne creștem copiii, să-i învățăm să fie oameni.”
Celălalt, care mergea în direcția opusă, s-ar fi putut intitula Vorbe-n vânt. „Apelurile de toate felurile, chiar dacă sunt scrise remarcabil, sunt vorbe-n vânt”, spunea autorul comentariului. De ce? Pentru că ele n-au produs, niciodată în acești 23 de ani, „efecte concrete”.
Așa cum spuneam, scrisul implică un efort ale cărui efecte nu se pot măsura niciodată. „Cum pătrunde spiritul în lume?”, cea mai bună întrebare pe care cred că i-am pus-o vreodată lui Noica, nu va căpăta niciodată un răspuns. Pe de altă parte, pentru domnul care ne îndeamnă să scriem și altceva decât cărți („Scrieți, scrieți scrieți!”), cuvintele par să aibă efecte cât se poate de concrete: îl ajută să nu-și piardă busola, să muncească, să-și crească copiii… Iar pe mine, faptul de a ști toate astea mă ajută, atunci când mă podidește lehamitea, să reîncep să scriu.
Și totuși cum rămâne cu „vorbele-n vânt”? De ce nu răzbesc, dincolo de o retorică a îmbărbătării, adevărurile bine rostite? Cum de i s-a răpit la noi adevărului forța devastatoare a rostirii lui răspicate? De ce, oricât de bine rostite, adevărurile nu mai pot interveni în mersul evenimentelor și au devenit „vorbe-n vânt”? Ce a făcut puterea de la noi ca să amuțească cuvintele?
Nu-mi vin în minte decât două explicații și ele trimit la existența a două tehnici diferite. Una dintre ele presupune blocarea canalelor (televiziuni, ziare) prin care cuvintele neconvenabile ajung la urechile oamenilor. A doua, care este mult mai eficace, lasă cuvintele să circule în voia lor, dar astupă urechile oamenilor.
Prima tehnică a fost folosită cu succes în „epoca Năstase”. Câţiva dintre ziariştii care înainte de 2000 erau tare vehemenţi, atunci, în epoca Năstase, au tăcut mâlc vreme de patru ani, de teama că ziarele lor nu-și vor mai primi cota din banii de reclame ce fuseseră comandate de două-trei ministere. Ce ingenios! Cu banii noştri erau mituite ziarele. Iar ziariștii care nu s-au lăsat cumpărați în felul acesta au fost intimidați și amenințați. (A se vedea cartea lui Mălin Bot, Ziariști amenințați, ziariști bătuți, Humanitas, 2004.)
A doua tehnică este mai sofisticată și ține direct de metodele de intoxicare și dezinformare ale fostei Securități, adaptate la un nou context istoric. Ea are două componente: prima lucrează asupra adevărului rostit, a doua asupra emițătorului lui.
Prima componentă e bine exprimată de zicala franceză „să îneci peștele în apă”, ceea ce, în cazul nostru, înseamnă: „să îneci cuvintele în cuvinte”. Pe scurt, adevărul este înecat, prin tehnici de mistificare profesionistă, într-o imensă masă de minciuni. Dacă nu-l mai poți cenzura, ca înainte de 1990, dacă nu-l mai poți mitui, ca între 2000 și 2004, atunci poți să-l faci să se piardă în bruiajul public al minciunilor celor mai extravagante. Cine-l mai poate distinge pe regele Adevărului în qui pro quo-ul acestui travesti organizat?
A doua componentă presupune distrugerea rostitorului. Cei care formulează adevărurile trebuie discreditați ca persoane și împiedicați să devină repere. Cea mai eficace metodă e „lupta împotriva elitelor”. Trebuie amuțit respectul, această calitate prin care o societate se articulează și își măsoară gradul de civilizație. Așadar: Maculați-i! Bălăcăriți-i! Scuipați-i!
Și chiar așa s-a întâmplat. Astăzi avem o armată de elită în zdrențe. Ziariști de vârf, magistrați de vârf, intelectuali umaniști de vârf – toți supuși linșajului executat de televiziuni și de ziare gestionate de foști lucrători sau colaboratori ai Securității. Cazul lui Horia Patapievici rămâne pentru mine zguduitor. Într-o conferință ținută recent la Facultatea de Ziaristică din Cluj, Patapievici a descris cu lux de amănunte ce a trăit când, pe stradă fiind, a simțit scuipatul prelingându-i-se pe obraz. Desigur, și acesta este un „efect concret” al îndrăznelii de a scrie, al „vorbelor în vânt” rostite de intelectuali. Când, în 2007, ziarul Ziua a deschis o campanie de calomnie la adresa mea ...
- Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
