La finele anului trecut, pe Contributors.ro, propuneam o listă[1] a temelor relevante de politică internaţională pentru anul care avea să urmeze.În mare parte, acestea s-au dovedit reale, dinamice şi elocvente în raport cu ceea ce au însemnat dosarele esenţiale de politicăinternaţională într-un2013 mediocru, dominat de turbulenţele post – „primăvara arabă” din Orientul Mijlociu (în special în Siria şi Egipt, dar într-o oarecare măsură şi în Libia sau Tunisia), de eforturile politice şi economice ale Uniunii Europene de a depăşi vârful crizei în zona Euro (cu câteva succese notabile de etapă dar şi cu falimentul mascat al Ciprului, respectiv explozia şomajului în sudul Europei), de dosarul nuclear iranian şi instalarea noului preşedinte al Republicii Islamice (cu toate consecinţele revizitărilor discursive ale Teheranului, după 3 august), de aşteptările consistente legate de noul secretar de stat american John Kerry privind dinamizarea politicii externe a Statelor Uniteîn al doilea mandat al lui Barack Obama, pe anumite teme trenante, şi, în fine, de importanţa în continuă creştere a politicii energiei,importanţă validată (din nefericire pentru România, Ungaria şi Bulgaria) de comentariile intense în urma eşeculuiNabucco West, proiectulgazoductului strategic destinat „coridorului sudic” al Uniunii Europene.
Angela Merkel a fost reconfirmată fără mari emoţii pentru al treilea mandat de cancelar al Germaniei, elementul oarecum surprinzător fiind revenirea la marea coaliţie CDU/CSU-SPD din primul ei mandat (aproape 80% în Bundestag), în urma eşecului liberalilor de la FDP de a intra în Parlament. Stabilitatea pe termen mediu a marii coaliţii de la Berlin va depinde în primul rând de performanţele economiei germane în contextul zonei Euro şi de gradul de satisfacţie economico-socială a germanilor, existând în orice moment riscul repoziţionării social-democraţilor ca partid de opoziţie, cu pretenţii la câştigarea viitorului scrutin, mai ales după trei victorii consecutive ale creştin-democraţilor.
Asia a confirmat deasemenea predicţiile, cu o escaladare a tensiunilor sino-japoneze în Marea Chinei de Est şi cu încercările dramatice ale Coreei de Nord de a speria vecinii şi lumea cu rachetele pe care le expune periodic în delirante parade roz, în speranţa relaxării sancţiunilor economice internaţionale. Ca element de noutate, prezentarea publică, la Phenian, a informaţiilor privind eliminarea unui influent unchi al actualului lider Kim Jong Un şi a anturajului acestuia a reprezentat mesajul cât se poate de transparent al regimului privind întărirea puterii tânărului dictator şi acceptarea definitivă, de către sistem, a celei de-a treia generaţii a dinastiei Kim.
Desigur, a mai fost Summitul de la Vilnius, un semi-eşec al Uniunii Europene şi al Programului „Parteneriatul Estic”, dar ar fi bine să realizăm că, la nivel global, parafarea Acordurilor de Asociere de către Georgia şi Republica Moldova, chiar dacă importantă pentru aceste două state şi pentru regiunea noastră, nu reprezintă totuşi o temă cu impact major, care să marcheze cu adevărat politica internaţională. Cu atât mai mult cu cât parafarea în sine nu este, tehnic vorbind, nici începutul, nici sfârşitul unui lung proces de apropiere a celor două mici republici post-sovietice de Uniunea Europeană, proces cu final incert. Privit de peste Atlantic, de pildă, Summitul de la Vilnius nici nu mai figurează astăzi pe lista evenimentelor politice semnificative ale anului care se încheie.
Surprizele nu au lipsit. Neaşteptateşiîngrijorătoareau fost anul acesta exacerbărilepopulismului, euroscepticismului, xenofobiei şi revizionismuluiîn unele ţări europene (dincolo de limitele, să zicem rezonabile, ale intereselor electorale de moment), precum şi protestele din marile oraşe ale Turciei şi Braziliei, care au erupt împotriva cursului unor spectaculoase creşteri economice şi de profil public internaţional, din ultimii zece ani,ale celor două state membre ale G20. Desigur, privind retrospectiv, pentru fiecare din aceste procese sociale şi politice, neanticipate în urmă cu un an, există acum explicaţii destul de limpezi. Turcia şi Brazilia figurează, de altfel, pe lista The Economistîn categoria ţărilor cu risc crescut de nelinişti sociale (a doua ca grad de ameninţare, după grupul de state cu risc extrem) şi în anul care urmează, alături de statele din sudul Europei.
Dar la ce ne putem aştepta anul viitor? 2014 nu va aduce, probabil, teme complet noi faţă de cele din portofoliul anului 2013, dar va însemna oportunitatea clarificării unora dintre dosarele cheie ale agendei internaţionale sau, în alte cazuri, creşterea confuziei şi adâncirea dilemelor. Pe aceasta linie îmi propun să structurez foarte succinta proiecţie a anului politic care urmează.
Orientul Mijlociu va ţine, probabil, capul de afiş al politicii internaţionale şi în 2014. Pe de o parte, Siria va intra curând (februarie) în al patrulea an al devastatorului război civil început odată cu revoltele împotriva regimului Bashar al-Assad, în timpul Primăverii Arabe. Nesoluţionarea conflictului sirian este marea ruşine şi marele eşec a liderilor politici ai lumii. Impasuleste deocamdată total, tragedia este inimaginabilă iar numărul victimelor a trecut acum câteva luni de o sută de mii. Atacul criminal cu gaz sarin din august de la Damasc, cert ca existenţă dar neclar ca autorat, împinge Occidentul în dilema alegerii între un preşedinte controversat şi o opoziţie infiltrată de grupări fundamentalisteislamice (de exemplu, al-Nusra), posibil cu unele legături pe linia organizaţiei Al Qaeda. În mod normal, criza siriană ar trebui să cunoască o soluţionare în 2014, cel puţin din perspectiva stopării uciderii civililor, chiar dacă viitorul politic al Siriei va rămâne confuz, atâta vreme cât Rusia nu va accepta o variantă negociată a unei noi puteri la Damasc, până la organizarea de alegeri credibile, deocamdată evident imposibile. Rămâne aşadar ca regimul Bashar al Asad să distrugă armele chimice, conform înţelegerilor internaţionale.
Tot o dilemă de principiu rămâne acceptarea sau condamnarea internaţională a regimului militar rezultat din lovitura de stat de pe 3 iulie a.c., de la Cairo. Generalii egipteni au arestat (răpit) practic un preşedinte ales cu doar un an în urmă, recunoscut de comunitatea internaţională, dar acuzat tot mai mult (mai ales ulterior răpirii de către armată, pentru a i se fabrica un „dosar” şi a justifica arestarea, respectiv deţinerea sa ilegală) de înclinaţii autoritariste, de „trădare” şi de o direcţie politică islamistă,incompatibilă cu paradigma democraţiilor liberale occidentale dar şi cu interesele nomenclaturii militare care conduce Egiptul de şase decenii, din umbră sau explicit. Fundamentalist şi retrograd este însăşi regimul Arabiei Saudite (într-o măsurăchiar mai mare ca cel precedent de la Cairo) dar acolo toată lumea occidentală se face că nu vede încălcarea drepturilor omuluişi islamismul, din motive de politică externă. Pe de altă parte,trebuie spus, la fel de ilegitime şi incompatibile cu democraţiile liberale sunt şi loviturile de stat, dictaturile militare şi reprimarea violentă a manifestaţiilor de susţinere a unor lideri aleşişi îndepărtaţi abuziv de la putere.Victimele au apărut,practic, pe străzile din Cairo după lovitura de stat din 3 iulie, nu în regimul preşedintelui Morsi, chiar contestat fiind în Piaţa Tahrir de o parte a societăţii egiptene. De altfel, Casa Albă a anunţat recent stoparea furnizării de ajutor militar şi financiar regimului (ilegitim) de la Cairo. Deocamdată, nu există garanţii că organizarea de alegeri în Egipt ar putea duce la o soluţie de guvernare democratică, eficientă şi credibilă, acceptată deopotrivă şi de populaţie, şi de armată, şi de puterile occidentale. Interzicerea Frăţiei Musulmane, organizaţie trans-naţională, panarabă,înfiinţatăîn 1928 chiar în Egipt, nu rezolvă problemele locale, ci doar pune încă o dată capacul peste eleşi favorizează tentaţia terorismului. Criza egipteană de sistem şi de legitimate politică nu va fi, cel mai probabil, rezolvată prea curând iar nemulţumirea oamenilor, protesteleşi tulburările violente vor continua, până la apariţia unui lider (regim) capabil de o reconciliere internăautenticăa celei mai mari ţări arabe.
Alegerile pentru Parlamentul European, din 22-25 mai a.c., vor da o altă configuraţie politică instituţiilor europene.În toamnă, Manuel Barroso va lăsa locul unui alt preşedinte al Comisiei iar Herman van Rompuy unui alt preşedinte al Consiliului European. Începe, practic, un nou „cincinal” la Bruxelles, o nouă eră politică, foarte posibil cu grupuri parlamentare eurosceptice mai consistente numeric şi mai virulente, cu efect de blocaj decizional.Marea Britanie va încerca o renegociere a acordurilor sale cu Uniunea, pe fondul ascensiunii partidului eurosceptic UKIP şi a referendumului de independenţă din Scoţia, programat pe 18 septembrie. Uniunea bancară, negociată cu succes la finele lui 2013, va trebui consolidată de o dificilă dar absolut necesară uniune fiscală, dacăse mai doreşte salvarea proiectului european integraţionist şi a monedei unice.
Statele Unite vor avea mid-term election pe 4 noiembrie 2014, pentru cele 435 de locuri din Camera Reprezentanţilor şi 33 de locuri (o treime) din fotoliile Senatului. Republicanii vor aborda extrem de energic acest scrutin, cu mesaje şi atitudini foarte critice la adresa administraţiei Barack Obama, dorind să obţină majoritatea în ambele camere ale Congresului. Se vor profila deja şi primele nume pentru alegerile primare (în cadrul celor două mari partide) de desemnare a viitorilor candidaţi la prezidenţiale.
China se va apropia şi mai mult de limita creşterii economice a modelului mixt comunist-capitalist şi de o anticipată criză de sistem, despre care am mai scris[2].Din păcate, orice regim care începe să gâfâie economic are tentaţia de a recupera prestigiu pe linie internaţională,politica externă a Beijingului urmând să devină din ce în ce mai asertivă iar tensiunile regionale cu Japonia (Marea Chinei de Est) şi Filipine (Marea Chinei de Sud), probabil, mai condimentate cu gesturi simbolice de forţă şi declaraţii reciproce contondente.
În fine, Iranul va fi în continuare o temă de urmărit, cu tentaţiile strategice (contradictorii) ale Statelor Unite şi Uniunii Europene de a continua negocierile pe dosarul nuclear cu noul preşedinte moderat Hassan Rouhani, în vederea unei reconcilieri istorice, şi ale Israelului de a trata foarte ferm şi fără niciun compromis cu Iranul, chiar cu posibilitatea înăspririi sancţiunilor internaţionale sau chiar, la limită, a considerării unei distrugeri a instalaţiilor nucleare iraniene, prin acţiunemilitarăunilaterală. Israelul va face tot posibilul pentru a contracara revenirea Iranului în diplomaţia internaţională, revenire care lezează totodată profund şi interesele Arabiei Saudite. Statele Uniteînsă, în noua abordare a Orientului Mijlociu, se pare că vizează recrearea vechilor echilibre de forţe între şiiţi (de exemplu, Iranul) şi suniţi (Arabia Saudită), în locul unei supremaţii frustrante a suniţilor asupra întregii regiuni.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
