Pentru prima oară de la declanșarea scandalurilor provocate de interceptarea comunicațiilor de către Agenția de Securitate Națională a Statelor Unite (National Security Agency-NSA), o curte federală americană, sesizată de plângerile a două persoane fizice, dă dreptate acestora și somează guvernul american să înceteze spionarea reclamanților și să distrugă toate datele colectate fără drept din patrimoniul lor. Decizia în chestiune, emisă de judecătorul Richard Leon, este comentată în premieră de New York Times în ediția sa de luni, 17 decembrie. (N-am idee dacă știrea a fost preluată cumva și de tabloid-media românească, dar bănuiesc că nu, mare adiminune să fi fost…). Potrivit jurnalului american, tribunalul federal a apreciat că interceptarea comunicațiilor și a datelor personale ale celor doi reclamanți reprezintă o violare a Constituției, încălcare care l-ar răsuci în mormânt pe însuși James Madison, al patrulea președinte și părintele Legii fundamentale a statului (el ar fi, conform judecătorului Leon, oripilat – “he would be aghast”- să afle azi de gravitatea acestor intruziuni în viața privată a cetățenilor americani). În motivarea hotărârii, tribunalul a considerat că guvernul american nu poate invoca, de partea sa, decizia Curții Supreme din cazul Smith vs. Maryland, hotărâre conform căreia interceptarea de către poliție a unor convorbiri telefonice ale unui suspect de jaf nu trebuia sancționată. Spre deosebire de acel caz, în contextul actual, programul patronat de NSA constă în mega-colectarea “zilnică, atotcuprinzătoare și nediscriminatorie” (“daily, all-encompassing and indiscriminate dump”) de informaţii şi date personale prin intruziunea în viața privată a unor cetățeni asupra cărora nu planează nici o acuzație de natură penală.
Decizia în discuție nu este definitivă (fiind susceptibilă de apel din partea guvernului) și are o aplicabilitate limitată (fiind benefică doar reclamanților din cauză). Cu toate acestea, ea a fost considerată o victorie simbolică a contestatarilor programului NSA și un mare semn de speranță pentru aceia care pregătesc acțiuni similare (în nume propriu sau în beneficiul mai multor subiecți de drept – așa numitele class action. Tot în paranteză, de notat că și agenția surată britanică, GCHC, este deja chemată în fața Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg pentru pretinse abuzuri comise împotriva unor europeni).
Deși dă dreptate reclamanților și consideră că acțiunile de interceptare îndreptate contra lor au fost abuzive, limbajul folosit în justificarea deciziei mi-a atras în mod particular atenția prin ambiguitatea eufemistică a unor termeni. De exemplu, în motivare, se arată că atitudinea guvernului american este, “într-un ridicat nivel de probabilitate, neconstituțională”: “it’s significantly likely unconstitutional”. Mda, sună ca o temere de a accepta o mare grozăvie. (Asta îmi amintește de o savuroasă povestioară al cărei tâlc este legat de teama de certitudini care dor sau jena de a rosti adevărul pe nume dintr-o prost plasată curtoazie. Aflat într-un restaurant și angajat cu cineva într-o conversație bruiată de decibelii difuzoarelor, prietenul care mi-a povestit întâmplarea cu pricina a întrebat chelnerul aflat în preajmă dacă nu ar putea da muzica mai încet. Provocat de o asemenea rugăminte, privind împrejur către ceilalți cheflii și meseni, ospătarul s-a întors jenat către amicul meu și i-a livrat, foarte politicos, răspunsul: “Cam…nu prea”. Așadar, cam nu prea se poate. Significantly unlikely impossible.)
Separat de anecdota cu pricina, decizia tribunalului federal și motivarea ei mi-au amintit o perspectivă cam ignorată în interpretarea recentelor dezvăluiri despre spionajul NSA: abordarea juridică. Nu, nu voi încerca să plictisesc cititorii cu împovărătoare analize ale normelor de drept ori cu obositorul jargon de specialitate. Intenția mea ar fi doar să zgândăresc (la un nivel fatalmente superficial, recunosc) trei teme: 1. legalitatea sau, respectiv, ilegalitatea intruziunilor spionilor în spațiul privat (nu râdeți, vă rog…), 2. dublul standard în analizele referitoare la stat de drept vs stat de spionaj și 3. vinovăția sau nevinovăția așa numiților whistleblower-i și a acelora care publică informații clasificate, dar de interes general (Mandley, Snowden, Assange, Greenwald, Poitras etc.)
- Aspecte privind (i)legaltitatea imixtiunilor în sfera privată a persoanelor (fizice sau juridice)
Prins cu rața-n gură, Grivei jură că nu fură și zice că de partea sa stau norme juridice speciale și interese de securitate națională. Pe partea de vest a Atlanticului, apărătorii programelor NSA invocă o lege din 2008 revizuită în 2012 – Foreign Intelligence Surveillance Act of 1978 Amendments Act of 2008 (care pare să permită colectarea tuturor convorbirilor telefonice în cazul în care unul dintre vorbitori nu este american) și celebra lege Patriot Act (atacată în Congres relativ recent prin moțiunea republicanului Amash, moțiune care urmărea revizuirea legii, dar care a fost respinsă la vot cu 217 la 205). Dincoace de ocean, serviciile secrete britanice arată înspre normele cuprinse în Regulation of Investigatory Powers Act care par să confere legalitate interceptărilor cu condiția îndeplinirii unor formalități prealabile (autorizări individuale, pentru fiecare caz în parte). Nu am competența să interpretez normele evocate, aplicabile în cele două jurisdicții. Aș zăbovi totuși asupra câtorva chestiuni adiacente:
a) Nu trebuie să fii jurist american sau britanic ca să-ți dai seama, răsfoind electronic normele menționate, că ele autorizează, în principiu, intruziuni în spațiul privat al persoanelor fizice sau juridice doar dacă sunt subordonate unui interes public (îndeosebi securitatea și siguranța națională). În plus, aceste violări ale spațiului privat ar trebui, în principiu, supuse unei autorizări prealabile (de regulă, din partea unui magistrat). Cu toate acestea, se pare că, în practică, distanța dintre ce zice legea și cum se aplică ea este vizibilă. Confruntat cu argumentul că interceptarea comunicațiilor este motivată de prevenirea atacurilor teroriste, judecătorul Leon a apreciat că, în lipsa probelor de acte de terorism evitate prin asemenea interceptări, o astfel de apărare nu poate fi acceptată. În plus, conform magistratului, sistemele de supraveghere și interceptare din SUA formează o inacceptabilă rețea de proporții aproape orwelliene (“almost Orwellian”).
b) Nu îmi este clar dacă decizia tribunalului federal este întemeiată pe ilegalitatea procedurilor de violare a comunicațiilor celor doi reclamanți sau pe caracterul neconstituțional al normelor invocate de apărătorii NSA și nici dacă respectivul tribunal avea sau nu, conform normelor de procedură americane, competența să se pronunțe asupra constituționalității legilor în discuție. Este însă cert că o verificare a respectivelor norme din perspectiva conformității cu Constituția americană va avea loc (probabil în fața Curții Supreme). După cum, dacă ne mutăm în Anglia, oricât ar fi ele de concordante cu legile britanice (dacă sunt), procedurile de interceptare utilizate de serviciile secrete de peste Canalul Mânecii sunt susceptibile de sancționare de către Curtea de la Strasbourg în cazul în care ele contravin Convenției Europene a Drepturilor Omului.
c) Să admitem, de dragul raționamentului, că textele de lege care permit spionului să violeze scrisorile de amor ale omului au fost respectate întocmai și că, în plus, ele sunt constituționale sau, în cazul legilor britanice, sunt în acord cu regulile Convenției Europene. Într-o atare dezirabilă situație, trebuie totuși amintit principiul teritorialității aplicării legii. În alți termeni, o normă de drept este aplicabilă, de regulă, doar în jurisdicția organului legiuitor emitent (sau, în cazul normelor emise de foruri supranaționale ori cuprinse în tratate internaționale, în jurisdicțiile organelor care au acceptat sau ratificat respectivele norme). Prin urmare, din acest unghi de vedere, chiar dacă NSA ar avea dreptul legal și constituțional să spargă, nediscriminator, oricând și de-a valma telefoanele și computerele americanilor, un asemenea drept nu e cu aplicabilitate planetară. Putem, așadar, servi doamnei Merkel argumente extrase din legile americane? Cam… nu prea.
- Stat de drept vs. stat de spionaj
Știu, credulul de mine, spionajul are și el, dragul de el, legile și constituționalitățile lui (prima este să furi fără să fii prins). Sunt norme metajuridice, metafizice și metadeștepte. Mult mai deștepte decât bietele legi muritoare de rând (nu degeaba serviciile care le emit se cheamă servicii de inteligență). De aceea sunt și confidențiale, ca să nu se încurce-n ele naivul de drept comun. Prin urmare, nu se cade să amestecăm legile celor două universuri, lumea publică a stupizilor cu lumea secretă a inteligenților. Ce ne facem însă când un inteligent, prostul de el, se apucă să facă publice legile secrete? Eeee?…
Întrebarea merită tratată cu toată seriozitatea, în afara oricărui registru ironic. Înainte însă, un scurt preambul. Ne referim adesea la democrațiile occidentale, pe bună dreptate, în termeni elogioși. Uneori însă, prea elogioși și chiar idolatri. Când vorbim de America, superlativul preferat este excepționalismul; când facem aluzie la Franța, lăcrimăm, evidement, în termeni de liberté, egalité, fraternité și droits de l’homme; Anglia este exemplul perfect al monarhiei eterne și de succes; când evocăm Italia, ne amintim brusc și patriotic că toate drumurile duc la Roma. Exemplele pot continua… După mine, nu cred că putem vorbi despre democrațiile occidentale mereu în termeni de superlativ absolut, fără nuanțe și fără dubii, fără necesarele distanțieri și, da, fără beneficele relativizări. Din această perspectivă, deși suntem cu toții adepții valorilor democratice pe care le promovează, nu cred că este cazul să justificăm cu orice preț sau chiar să aplaudăm derapajele care intervin în funcționarea acestor sisteme pe ideea că tot ce fac ai noștri este minunat și cine nu e cu noi e-n contra noastră. Prin urmare, găsesc că este natural să pun la îndoială legalitatea intervenției care a generat aterizarea forțată a președintelui Boliviei la Viena fără să fiu acuzat de bolșevism; să critic, din perspectiva dreptului internațional, imixtiunea Franței în Mali fără să fiu bănuit de francofobie; să fac ironii pe seama tapajului din jurul ombilicului regal britanic fără să fiu învinuit de blasfemie; și, în fine, să mă mire ipocrizia italiană cu care Gadafi era pupat pe frunte cu relativ puțin timp înainte de a fi pupat cu bombe, asta fără să fiu admonestat că am ceva cu frații latini.
Și, având în minte această premisă a nevoii de nuanțe, revin la întrebarea de mai sus: ce ne facem dacă sistemul demascat de Snowden este, într-adevăr, așa cum zice domnul judecător, “almost Orwellian”? Îl crucificăm pe bolşevicul Snowden ca să eliminăm suspiciunea sub covor? Contestăm fapta în ciuda probelor? O criticăm pe Merkel că are telefon mobil? Scoatem de la sertar clișeele referitoare la excepționalism și American dream? Ne refugiem în tranșeul propriilor legi ale spionajului? Poate că ultima variantă, șoptită cu capul în pământ și urmată de încercarea de a îndrepta ceva e răspunsul cel mai acceptabil. Au existat, din păcate -zic eu-, și opțiuni precum cele evocate mai sus, analize tipice de utilizare a dublului standard sau reacţii care mi-a amintit de hoțul care strigă “Hoții!”.
De exemplu, profesorul Naumescu, după o excelentă pledoarie despre nevoia prezervării modelului și sistemului euro-atlantic și despre supremația certă a acestuia în fața celui chinezesc sau rusesc, atacă subiectul NSA ca și cum vinovații suntem noi că am aflat. Printre argumentele domniei sale, dezvoltate în apărarea poziției serviciilor secrete americane, regăsim întâi sugestia să fim neîncrezători în fața sursei: de unde au aflat germanii că sunt spionați? De la Snowden via Moscova. Eeee?… Sigur e ceva necurat la mijloc, ştim noi… Apoi, protestul germanilor e ipocrit: dacă ar fi putut şi dacă ar fi avut capacităţi tehnice, ar fi spionat și ei. Pe urmă, e vorba mai degrabă de un protest al producătorilor de echipamente de securitate care, penetrate fiind, le scoate la iveală nepriceperea. Una peste alta, deşi se declară formal în dezacord cu practicile NSA, concluzia domnului Naumescu pare a fi că europenii sunt la fel de vinovați și de ipocriți, să facă bine să nu se pună rău cu americanii, o mână spală pe alta, corb la corb nu-și scoate ochii, ce mai tura-vura, ciocu’mic. Și, conchide reputatul analist, “cu cască sau fără cască”, united we (should) stand. (Singurele afirmații preluate cu fidelitate din pledoaria profesorului Naumescu sunt cele citate cu ghilimele. A se vedea articolul “Europa și Statele Unite astăzi: ieșirea din ipocrizie”, contributors.ro, 29 octombrie 2013. De asemenea, articolul “În apărarea relaţiei transatlantice:I am an American. Der Spigel face o eroare esenţială, contributors.ro, 19 iunie 2013.)
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
