Apartenenţa la Uniunea Europeană nu anulează importanţa relaţiilor bilaterale strategice. Negocierile inter-statale multidimensionale, apropierile tradiţionale, încrederea (sau lipsa de încredere), simpatiile (sau idiosincraziile) istorice precum şi înţelegerile durabile, necontextuale, între capitalele statelor membre nu au dispărut odată cu formarea marilor cluburi occidentale (NATO şi UE), ci dimpotrivă, au câştigat în complexitate şi subtilitate, dincolo de aparenţa solidarităţii şi colegialităţii generale.
Greutatea politică a unei ţări, influenţa, forţa de persuasiune şi profilul intern în cadrul organizaţiei sunt determinate nu numai de clasicul PIB (unde, să admitem, nu avem cum să stăm foarte bine în comparaţie cu alţii, care au avut perioade lungi de acumulare), ci şi de „reţeaua de prieteni”, de ştiinţa de a te face util sau de-a-ţi vinde scump marfa, de o anumită matrice cultural-educaţională, de gradul de atractivitate ca ţară şi capacitatea de a dezvolta relaţii politice de apropiere, respectiv de interes reciproc cu alte capitale. Într-un cuvânt, de abilitatea de a fi realmente împreună cu alţii, în miezul afacerilor europene, nu periferic. Integrat informal, nu doar formal.
Semnarea pe bandă rulantă de „parteneriate strategice” goale, fără conţinut, insuficient fundamentate iniţial şi ne-negociate pe termen lung, în care fiecare parte semnatară s-a gândit de fapt la altceva, n-are niciun rost şi face ca, de exemplu, atunci când ai nevoie de sprijin concret, „partenerul strategic” Franţa să arate că nu dă doi bani pe tine, că-şi face cu ipocrizie jocurile electorale interne pe spatele tău (vezi dosarul Schengen, tema romilor etc.) sau îţi spune că „ai pierdut o bună ocazie să taci” iar tu să răspunzi, la acelaşi nivel de reprezentare, că „au venit să-şi ia tainul”. Acesta nu este un parteneriat strategic real, efectiv, de substanţă, între două state şi naţiuni care se respectă în profunzime. Colaborări non-politice, la firul ierbii, vor fi fiind, desigur, între cele două societăţi civile (fericite întâmplări academice, economice, culturale etc.), dar acestea s-ar fi petrecut foarte probabil şi fără un document politic pompos, care a adus doar dezamăgiri reciproce. Mai bine fără, dacă tot e de faţadă şi creează false aşteptări. Singurul parteneriat strategic funcţional s-a dovedit deocamdată (şi doar pe dimensiunea de securitate) cel cu Statele Unite, dar discuţia de astăzi are în vedere relaţiile noastre în Europa.
Marile puteri europene coagulează, de regulă, în jurul lor un număr de ţări mici şi mijlocii compatibile politic şi apropiate fie ca model cultural, social sau economic, fie ca tradiţie, repere istorice, spirituale etc. De exemplu, nu mai surprinde astăzi pe nimeni observaţia că Austria, Olanda, Finlanda sau Danemarca „gravitează” pe orbita Berlinului şi îşi coordonează poziţiile cu Germania sau faptul că Franţa are o anumită propensiune în raport cu ţările sudice, meditareneene. Marea Britanie are jocul ei specific, dual, european şi non-european în acelaşi timp, şi deschideri strategice care trec mult dincolo de frontierele Uniunii. Ne-am obişnuit chiar şi cu simpla constatare că Polonia este deja o putere central-europeană în sine, influentă, care îşi permite să joace ca actor european semnificativ dacă nu major, în orice caz unul de care Berlinul, Parisul sau Londra trebuie să ţină seama în procesul decizional comunitar. Dar România de cine este fundamental apropiată? Care este „lumea” noastră intracomunitară, grupul nostru, afilierea noastră strategică? Nu cred că ne suspectează cineva că am fi foarte iubiţi la Londra, la Berlin, la Paris. Roma şi Madridul au şi ele sentimente amestecate faţă de România, conjuncturale, din motivele cunoscute. Cu olandezii a rămas cum am stabilit. Nici spre Varşovia n-ar fi rău să mergem mai determinaţi, mai creativi, mai ofertanţi. Sau poate are Moscova o ofertă serioasă pentru noi?
După şapte ani de la aderarea chinuită şi norocoasă, „ca prin urechile acului” (şi ştiu ce spun) la Uniunea Europeană, Bucureştiul ar trebui să-şi facă un bilanţ riguros al politicii externe şi al performanţelor post-aderare, examinându-şi în primul rând relaţiile bilaterale şi căutându-le pe cele puternice, stabile, pe care s-ar putea eventual baza pe termen lung, pentru proiecte cu adevărat strategice sau în situaţii critice. Niciuna. Cum s-a ajuns aici?
La două luni după ce România şi Bulgaria au semnat Tratatul de Aderare, pe 25 aprilie 2005 la Luxembourg, căderea proiectului Tratatului Constituţional în referendumurile din Franţa şi Olanda a declanşat, aproape oficial, ceea ce începuse deja să se simtă în aerul european: „oboseala extinderii”, criza proiectului european. Limitele integrării păreau astfel atinse. Din inerţie, valul a mai înaintat puţin spre Est, înglobând cele mai sărace două ţări ale clubului, înainte de a se opri pentru câţiva ani buni.
Mulţi vest-europeni au regretat ulterior că ne-au dat drumul înăuntru atât de repede şi de nepregătiţi, unii chiar au spus-o explicit în anii următori. Dar pentru România a fost o şansă imensă pe care şi acum puţini o conştientizează, fără să privească suficient de atent în jurul graniţelor noastre, la Serbia, Republica Moldova sau Ucraina. Abia pe 1 iulie 2013 a devenit Croaţia stat membru, deşi nu este cu nimic mai prejos decât România ca nivel de dezvoltare economică şi instituţională sau al statului de drept iar parametrii dezvoltării, pe analizele internaţionale, arată mai bine decât ai noştri după şapte ani de apartenenţă la Uniune. Diferenţa între Bucureşti şi Zagreb a fost conjunctura istorică favorabilă (ceasul al doisprezecelea) în care România a prins ultimul vagon al integrării, chiar cu acceptarea clauzelor de monitorizare (altfel nu s-ar fi acceptat acel calendar favorabil al aderării), în timp ce Croaţia a fost blocată practic de ultimul „vestigiu” din complicatul dosar al războiului de destrămare a Iugoslaviei, deci de un element cu valoare simbolică. Să nu-şi facă cineva iluzii că, dacă ne-ar fi prins criza Europei fără Tratatul de Aderare semnat, astăzi mai eram membri ai Uniunii.
Vechea regulă a consensului decizional de la Bruxelles va înceta curând, în 2014. Ultimele excepţii vor putea fi menţinute, la cererea unor state, până în 2017. Statele membre vor avea (au deja calculate) voturi cu greutate politică variabilă, în funcţie de mărimea lor, la fel ca acţionarii unei companii. Majoritatea calificată va decide de acum înainte pentru toate politicile comune ale Uniunii iar România ar trebui să privească destul de îngrijorată spre perspectiva de a nu fi agreată în grupul care decide, de a nu fi la masa celor care fac jocurile sau, la fel de descurajant, de a nu putea să-şi maximizeze politic şi economic avantajul unei populaţii relativ importante, rămânând un membru izolat, minor, al organizaţiei.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
