De cele mai multe ori, performanța economică este asociată unui context financiar-cantitativ, care surprinde decadent, de altfel, morala post-modernă în privința acumulării de capital și a succesului în afaceri: cine bagă bani, are succes, cine n-are, n-are. Doar arareori, însă, dezbaterea coboară coerent la fundamentele logicii economice. Căci cine mai are timp să discearnă asupra acumulării de capital, în timp ce băncile sunt învinovățite, îndeobște acum – în vremuri post-criză, de precaritatea financiară în care se zbate mediul de afaceri.

Cosmin MarinescuFoto: Arhiva personala

Progresul economic transcede, totuși, acest cadru simplist, financiar-bugetar. A desluși decalajele economice inter-țări, înseamnă a înțelege, printre altele, de ce în unele țări oamenii economisesc, acumulează și investesc mai mult decât în altele. Treptat, economiștii au înțeles că trebuie să acorde atenție nu neapărat activității economice per se, ci mai degrabă instituțiilor care “guvernează” mersul acesteia. În acest sens, instituțiile sunt regulile – economice, sociale, politice – care circumscriu alocarea resurselor în societate. În această logică și la acest nivel se află cheia prosperității economice, cheia pe care economiștii o caută perpetuu, adesea prin “inginerii sociale”, care eșuează lamentabil.

Instituțiile și economia instituțională

Pentru multă vreme, economiștii au fost tributari păcatului “naturalist” de a considera că înzestrarea cu resurse (naturale) este condiția dezvoltării. Din fericire, înzestrarea cu resurse nu este condiția esențială, și nici una suficientă, pentru dezvoltarea economică. Dacă ar fi așa, granița dezvoltării ar fi clară: de exemplu, japonezii ar trebui să fie săraci iar venezuelenii ar trebui să fie bogați.

În viziunea tradițională asupra dezvoltării, economiștii invocă ideea că sărăcia (Lumii a Treia, de exemplu) este consecința lipsei de capital. De aici și drumul pavat simplist și, totodată, nefast cu paradigma redistribuționistă: transferul de capital de la cei dezvoltați la cei subdezvoltați. Însă, este lesne de înțeles că a dispune de capital este tocmai expresia unei realizări economice, nu condiția preliminară acesteia.

Asistența financiară nu poate decât să perpetueze mentalitatea și (bună)starea economică de asistat. Statisticile arată că sutele de miliarde de dolari de asistență financiară externă, oferite cu aplomb ţărilor africane, au avut efecte modeste sau au consemnat eşecuri usturătoare privind reducerea sărăciei.

Apoi, eșecul economic al socialismului, consemnat și el fără echivoc în istoria recentă, nu rezultă doar din factori particulari și conjuncturali (resurse, capital, management politic etc). Socialismul – (de)căzut sau nu – este un eșec de sistem, adică un eșec instituțional integral, atât în planul raționalității economice, cât și în planul stimulentelor productive și al naturii umane.

În ultimă instanță, regulile, adică instituțiile (economice, sociale, politice) sunt cheia succesului economic. România nu suferă neapărat din lipsă de resurse, de competențe educaționale sau antreprenoriat, ci mai degrabă din lipsă de instituții sănătoase, favorabile prosperității.

De exemplu, tranziția a ridicat o serie de provocări, a căror natură excede argumentul strict economic. Pentru a avea economie (de piață), trebuiau clarificate, cu prioritate și legitimitate, drepturile de proprietate care fac obiectul pieței. De asemenea, judecățile economice se întregesc atunci când sunt așezate în cadrul eticii, deci corelate natural cu dreptul, cu instituția dreptului de proprietate. De aici și importanța specială a abordării instituțiilor…

Ca domeniu științific, economia instituțională coboară logica prosperității economice în toate profunzimile sale. Numeroase premii Nobel, care au debutat cu James Buchanan și au continuat cu Ronald Coase, Douglass North, Oliver Williamson, au consacrat analiza economică a instituțiilor și au legitimat devenirea sa academică. Pe această filiație de idei, am înființat cursul de Economie Instituțională în ASE București, curs care a întregit pentru o vreme oferta didactică a Facultății de Economie și pe care l-am predat până recent.

Calitatea instituțională a mediului de afaceri

Domeniul economiei instituționale a dat sens mai multor proiecte de cercetare, dintre care ultimul dezvoltă și problematica articolului de față, cea a calității instituționale a mediului de afaceri. Am avut ocazia de a participa ca cercetător la un proiect POSDRU, derulat în cadrul Academiei Române. În acest context, în colaborare cu Acad. Aurel Iancu, am studiat fenomenul costurilor de tranzacție din perspectiva performanțelor mediului de afaceri. Recent, în cadrul Institutului Național de Cercetări Economice “Costin Kirițescu”, au fost publicate toate lucrările cercetătorilor, acesta fiind contextul care îmi permite să reiau și să diseminez, totodată, anumite concluzii ale cercetării.

Ca demers empiric, am realizat agregarea anumitor factori instituționali într-un indicator compozit – CIMA (Calitatea Instituțională a Mediului de Afaceri), care ilustrează explicativ potența activității antreprenoriale și performanțele mediului de afaceri.

În esență, din punct de vedere metodologic, abordarea este comparabilă cu indicatorii unor rapoarte internaționale consacrate, cum ar fi Index of Economic Freedom, The Global Competitiveness Report, Economic Freedom of the World Annual Report, Doing Business Report, Corruption Perception Index, care au servit, de altfel, și ca sursă de documentare și bază de date pentru anumite variabile instituționale.

Pentru a surprinde mai bine, în termeni dinamici și comparativi, decalajele în calitatea instituţională a mediului de afaceri în cadrul UE, am luat în considerare două grupe de ţări, care se disting net prin prisma sistemului instituţional, precum şi prin nivelul de dezvoltare economică.

Este vorba, pe de o parte, de o grupă de cinci țări din Europa Centrală și de Est (ECE) - Bulgaria, Estonia, Polonia, România, Ungaria, adicăţări foste socialiste ale căror economii au trecut (sau încă trec, în plan instituţional) prin prefacerile tranziţiei și integrării europene. Pe de altă parte, avem tot o grupă de cinci țări, din Europa Occidentală (EO) – Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie, Spania, adică cele mai dezvoltate economii ale UE și țări care au traversat deja, de mai mult timp, logica europeană a armonizării instituționale.

Calitatea instituțională a mediului de afaceri (CIMA) este circumscrisă de opt factori instituționali, care au fost selectați și armonizați metodologic astfel încât să reflecte cât mai bine constrîngerile cu care se confruntă întreprinzătorii:

1. Protejarea proprietăţii;
2. Uşurinţa de a face afaceri;
3. Impunerea contractelor;
4. Plata impozitelor;
5. Povara reglementărilor;
6. Obţinerea de autorizaţii;
7. Corupţia;
8. Constrângeri instituţionale privind comerţul şi investiţiile.

Evaluaţi cantitativ și cu limitele metodologice de rigoare, cei opt factori sunt integrați într-un indicator compozit, care ilustrează cât de “costisitoare” sau “ieftină” este interacțiunea oamenilor de afaceri cu sistemul instituțional formal, fie că ne referim la conformarea legislativă și juridică, fie la cea fiscală și administrativă. Fiecare factor a fost evaluat anual, prin calculul unui coeficient distinct, ierarhizat pe o scală comună, de la 0 la 10, în care un punctaj mai mare indică o calitate instituțională mai mare, respectiv condiții mai favorabile întreprinzătorilor și activității economice, în general.

Calitatea instituțională a mediului de afaceri

Chiar dacă datele nu sunt tocmai de ultimă oră, ele oferă totuși, cu inerțiile de rigoare inclusiv în planul statistic, o imagine relevantă a “raportului de forțe” în privința infrastructurii instituționale care “guvernează” mediile de afaceri, precum și o anumită dinamică a calității instituționale în țările respective.

Punctajele obținute pentru CIMA arată că arată că progresele sunt relativ modeste, atât în țările ECE cât și în țările dezvoltate din EO. Semnificativ este faptul că, în intervalul respectiv de șapte ani, calitatea instituțională a mediului de afaceri a sporit în țările ECE cam în aceeași măsură ca și în țările din EO. Rezultă, deci, că decalajele de calitate instituțională se păstrează, după cum arată punctajele pentru aceste două grupe de țări. Astfel, convergența instituțională nu se reflectă, totodată, în catching-up instituțional, cel puțin în această sferă a mediului de afaceri.

De asemenea, este ilustrativă distribuția decalajelor instituționale, în structura CIMA, între România și celelalte țări, așa cum se prezentau lucrurile la sfârșitul intervalului de analiză. De exemplu, distribuția calității instituționale a mediului de afaceri între România și grupa țărilor EO arată astfel:

În reprezentarea axială, calitatea instituțională este cu atât mai ridicată cu cât aria diagramei este mai mare, atunci când reprezentarea grafică este mai îndepărtată de origine. Se observă limpede că, din cele opt variabile instituționale luate în considerare, cele mai apăsătoare decalaje se manifestă pentru corupție, pentru plata impozitelor și protejarea proprietății.

În planul corupției, de exemplu, semnificativ este faptul că acest decalaj apare pe fondul unui trend descrescător al punctajelor corupției la nivelul tuturor țărilor din grupa EO. România și Bulgaria înregistrează, totuși, cele mai dezavantajoase punctaje pentru criteriul corupției. În sfera afacerilor, pe lângă povara formală a impozitării, corupția se adaugă precum o taxă informală, care potențează incertitudinea și subminează arbitrar rezultatele economice.

Corupția este, prin definiție, o problemă a guvernării politice. De aceea, înainte de a considera corupția drept cauză a deficiențelor economice, trebuie să se înțeleagă, mai degrabă, de ce corupția este efectul deficiențelor instituționale.

Între România și grupa țărilor ECE, distribuția calității instituționale a mediului de afaceri este următoarea:

Se observă, în context comparativ, că cel mai important decalaj se manifestă în privința plății impozitelor. În România, deși cota unică de 16% este – aritmetic vorbind – printre cele mai mici din UE, competitivitatea fiscală are mult de suferit în planul contribuțiilor sociale, dar și prin complexitatea în funcționare a sistemului fiscal, care comportă diverse neajunsuri administrative.

Pentru oamenii de afaceri, pe lângă nivelul impozitării, povara fiscală totală include totodată și o povară administrativă, prin costurile și dificultățile care intervin la plata impozitelor. Iar acestea pot fi diminuate nu doar prin reducerea numărului de taxe, ci și prin extinderea modalităților online de plată a taxelor, într-un cadru birocratic-administrativ cât mai simplu.

Din perspectiva procesului de integrare europeană, interesantă este și abordarea comparativă a CIMA între țările din grupa ECE și cele din grupa EO.

Revine sistematic în atenție povara ridicată pe care reglementările o exercită asupra mediului de afaceri. Unele țările – cum ar fi Marea Britanie – au realizat deja necesitatea simplificării legislative. Chiar și Comisia Europeană a formulat o serie de recomandări care, ca multe altele, se înscriu mai degrabă în sfera dezideratelor decât în cea a imperativelor. Astfel era semnalată reducerea poverii reglementărilor, în special pentru sectorul IMM-urilor, care suportă costuri disproporționate de conformare la o legislație complicată, însoțită de un aparat birocratic și administrativ împovărător, deopotrivă pentru întreprinzători și pentru ceilalți plătitori de taxe, care alimentează bugetele publice.

Însă per ansamblu, o asemenea contrapunere, între țările mai “noi” și țările mai “vechi” ale UE, are valențele unui big picture instituțional, care lipsește analiza de riscul rătăcirii printre detalii. Căci decalajele de calitate instituțională se întorc, deloc impredictibil, la instituțiile esențiale ale societății democratice și ale economiei de piață: domnia legii și proprietatea privată, ca repere sistemice ce descătușează antreprenoriatul și performanțele mediului de afaceri.

Factorii instituționali care au articulat indicatorul CIMA se înscriu, la rândul lor, într-un anumit arhetip instituțional, de integrare europeană și armonizare. Dacă există un model european, acesta evoluează în prelungirea normelor formale de acquis comun(itar). În privința impactului reglementărilor, de exemplu, analiza dezvăluie convergența simptomatică a unui “model”. Acesta nu este stimulativ, însă, pentru antreprenoriat, pentru competitivitatea mediului de afaceri. De unde rezultă că nu trebuie vânate neapărat orice sursă de convergență, căci unele pot fi chiar potrivnice economiei și prosperității…

Pentru a desăvârși modelul social al statului bunăstării, bazat pe legislații atotcuprinzătoare și un imens aparat birocratico-administrativ, guvernele au împovărat tot mai mult economia, printr-o sistematică expansiune bugetar-fiscală, ceea ce a atras pierderi de competitivitate la nivelul corporațiilor şi a afectat calitatea instituțională a mediilor de afaceri europene.

Problema este că, în asemenea condiții, sursele de concurenţă instituţională se îngustează de la sine. Aranjamentul instituţional european, bazat pe principii de strictă condiţionalitate, este construit în paradigma armonizării, mai degrabă decât în cea a diversităţii instituţionale.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro