Acest text rezumă paperul publicat astăzi de Centrul Român de Politici Europene. Raportul este propunerea CRPE pentru o schimbare democratică de substanță a sistemului politic. Antipolitica nu este o soluție. Neparticiparea clasei de mijloc este exact ceea ce vor partidele politice actuale: neofeudalismul lor se bazează pe electoratul captiv, pe care îl controlează ușor. Propunerile CRPE pot constitui fie esența unui pact politic între partidele actuale, fie principiile de organizare ale unor formațiuni noi (nu sunt propuneri de stânga sau de dreapta, pot fi asumate de orice modernizator). Varianta integrală și detalii legate de soluțiile propuse se găsesc la www.crpe.ro. (Link direct)
Istoria ultimelor doua secole a României este dominată de procesul, niciodată finalizat, al modernizării. Acest proces a început după 1829 și a fost destul de rapid, din punct de vedere istoric, dar parțial și sub multe aspecte superficial. Multe elemente cheie ale modernității: economie privată de piață, constituție democratică ce prevedea separarea și controlul reciproc al puterilor, sistem politic pluralist, legislație civilă și penală modernă erau amestecate cu elemente specifice Vechiului Regim: importanța informală a ierarhiei (statusului), permanența relației patron-client.
Comunismul, la rândul lui, s-a dorit tot un proces de modernizare, adevăratul și unicul proces de emancipare socială, și într-un anumit fel a și fost – dar mai degrabă o falsă modernizare, în ciuda propagandei și a unor succese parțiale generate de nevoia ideologică de a industrializa țara. Comunismul este în primul rând, ca și fascismul de altfel, o virulentă reacție anti-modernitate, pe care dorește să o distrugă păstrând și utilizând mijloacele tehnice ale acesteia și încercând să construiască o utopie neo-tradiționalistă îmbrăcată în retorica emancipării absolute și a pre-determinării istorice complete.
Prăbușirea comunismului a lansat un nou proces de modernizare în 1990, care a avansat cu multe poticneli, dar și cu realizări notabile. Acest proces se confruntăcu provocări importante, unele acționând în sensul modernizării depline, altele fiind rezultatul paradoxal al combinării elementelor tradiționale descrise mai sus cu un cadru modernizator. Provocările care au acționat în sensul modernizării se referă în principal la următoarele elemente:
a) Nevoia de schimba sistemul economic centralizat-etatist pentru unul descentralizat-individualist printr-o privatizare pe scară largă a activelor economice de orice fel;
b) Nevoia de a schimba sistemul partidului unic, cu unul pluralist;
c) Nevoia de investiții străine masive pentru a dezvolta și moderniza o economie rămasă în urmă din punct de vedere tehnologic și managerial și în acută lipsa de capital, inclusiv social;
d) Nevoia de integrare în structurile Europei occidentale (Uniunea Europeană și NATO), ca semn al emancipării și al regăsirii (cel puțin simbolice) a vocației pur europene – chestiune importantă cu precădere la nivelul elitelor;
e) Procesul de globalizare și revoluția ICT din ultimii 20 de ani.
Toate aceste elemente au împins societatea românească spre modernizarea efectivă, în timp ce altele, continuând tendințele din perioada 1829-1948 și 1948-1989, consolidează anumite caracteristici ”tradiționaliste” deja menționate.
În primul rând este vorba de relația de dependență patron-client în societate, e adevărat sub forme noi, în special în zona sectorului public sau a activităților puternic reglementate: administrația publică, educația – în special învățământul universitar, sănătatea, sindicate, activități ”liberale” organizate ne-concurențial(notarii publici de exemplu, dar nu singurul). Această abordare este utilizată pe scară largă și în unele zone ale economiei private, dar puternic conectate la politic: mass-media, în special rețelele televiziunilor de știri.
Partidele politice au reprodus intern modelul politic leninist al partidului comunist – o formă soft de centralism democratic. Acest model politic a permis nu numai dezvoltarea, dar și obținerea controlului de către sistemul de patronaj asupra tuturor partidelor politice și pe această bază promovarea pe scară largă a unei selecții negative a elitelor politice.
Un alt aspect se referă la utilizarea resurselor publice pentru interese private sau de grup – statul este privit nu ca un instrument abstract și imparțial de reglementare și arbitraj a multitudinii de interese private și de grup, ci ca un mijloc personalizat și părtinitor de a aloca resursele publice în favoarea intereselor particulare ale partidului/grupului care-l controlează.
Regulile și procedurile omogene și universale nu sunt respectate/implementate, în ciuda unei hiperinflații reglementatorii: mii și mii de acte normative de toate tipurile, care se contrazic și se anulează unele pe altele, sunt emise în fiecare an. Toate acestea creează condiții pentru fragmentare instituțională și procedurală. Se observă și adaptări patologice ale unor aspecte ale modernității la fundamentul tradițional: accentul pus pe reglementarea detaliată și sufocantă, imposibil de respectat în detrimentul rezolvării eficiente a unor probleme concrete, golirea de conținut a proceselor administrative și de management formale, astfel încât să se mascheze modul informal, ad-hoc și discreționar de luare a deciziile reale în favoarea unui grup sau altul și în detrimentul interesului public;
Sistemul Neo-feudal. Momentul Roșia Montană
Pe baza tuturor elementelor analizate mai sus, se constată apariția și dezvoltarea unui sistem neo-feudal de ”parazitare” a sectorului public în primul rând și de control, cel puțin parțial a societății românești. Modelul neo-feudal apare din intersecția, ciocnirea elementelor specifice unei societăți tradiționale cu elementele fundamentale ale societății moderne (modernității): capitalism liberal și proprietate privata, reguli universale și impersonale, succes bazat pe competiție deschisă și cu reguli omogene/universale respectate de toți, promovarea pe baza de merit, democratizarea extinsă – în sensul desființări oricăror forme de status. Sistemul neo-feudal are tendința evidentă de consolidare și extindere în ultimii ani, intrând astfel în conflict deschis cu partea mai autonomă și dinamică a societății românești – episodul Roșia Montană și demonstrațiile generate de acesta nu sunt decât epi-fenomene ale acestui proces.
Scopul fundamental este accesul permanent la resursele publice și drenarea acestora către utilizări private/de grup. In lipsa altor resurse disponibile și viabile în condițiile unei societăți moderne, actorii modelului neo-feudal, folosind caracteristicile tradiționale remanente din societatea românească, în special relația patron-client, încearcă să obțină și să permanentizeze controlul asupra resurselor publice – chiar cele produse de partea modernizată a societății – și să le utilizeze fie în folos propriu, fie să le redistribuie către partea mai dependentă a societății, reticentă la modernizare, astfel încât prin mecanismele electorale formal pluraliste și democratice să păstreze accesul la resursele publice
Evenimentele legate de proiectul Roșia Montană, demonstrațiile urbane săptămânale ce durează de mai bine de o lună și care au mobilizat, fără structuri instituționale (partide, sindicate) un număr de participanți fără precedent in România de după 1996, recentele evenimente din județul Vaslui împotriva gazelor de șist, reflectă fără nici o îndoială o criză acută de încredere în întreaga clasă politică și într-un mod de face politică.
Pe de-o parte promovarea proiectului Roșia Montană este un studiu de caz emblematic privind modul cum se decide asupra politicilor publice în partidele politice, modul de fundamentare tehnică a acestora (sau mai precis absența totală a acesteia), valoarea promisiunilor electorale, capacitatea de asumare a unei decizii complicate și controversate. Exemplele de schizoidie politică și de lașitate la nivelul politic cel mai înalt din România, au șocat opinia publică și au făcut-o să reacționeze. Este momentul în care s-a spus deschis și fără șovăire: ”regele e gol”.
Pe de altă parte, demonstrațiile arată incapacitatea participanților de a coagula o soluție la această criză și de a crea un vehicul instituțional pentru a o pune în practică, sau măcar pentru a intra în jocul politic. Într-un fel demonstrațiile reflectă golirea completă de conținut a dezbaterilor publice în România: totul a devenit numai un joc de comunicare, de manipulare a unor mesaje, despre care nu se știe în ce raport se află cu adevărul: concordanța cu realitatea empirică, probată prin fapte, date, evidență. De fapt nici nu mai este important adevărul sau minciuna mesajului, ci modul în care acesta este prezentat ca să aibă un impact public cât mai mare. Ambele părți se complac într-un astfel de joc al comunicării vide și ceea ce este mai grav este că mare parte din demonstranții nu realizează că le scapă esențialul, în timp ce politicienii sunt mult mai cinici și așteaptă ca lucrurile să se stingă de la sine.
Mai mult, din păcate mulți participanți la demonstrații, sau susținători ale acestora, folosesc aceleași metode și abordări pe care le acuză la politicieni, dar cu semn schimbat: principiul este ”cine nu este cu noi este cumpărat de Gold Corporation”, nuanțele au dispărut, discuțiile calme, argumentate de asemenea – totul este văzut prin prisma unei revoluții purificatoare și exaltate, dar fără un obiectiv clar.
Există câteva riscuri majore legate de această criză acută și de actualele demonstranții: în primul rând posibilitatea reală de șubrezire a relativei acceptări sociale a democrației liberale reprezentative – chiar dacă aceasta nu a fost pe deplin internalizată și a fost de multe ori mimată – până acum ea nu a fost pusă sub semnul întrebării decât pentru scurt timp în perioada 1999-2000.Va exista tentația evidentă de a capitaliza politic demonstrațiile și de a crea sau consolida un vehicul politic anti-sistem, iar pe de altă parte autismul clasei politice, lipsa ei totală de reacție la doleanțele sub-înțelese mai degrabă, decât explicite ale demonstranților, va mări înstrăinarea și ruptura dintre clasa mijlocie urbană și politicieni. Astfel sistemul politic actual riscă să piardă definitiv sprijinul unui element esențial al stabilității sociale, iar România să vadă complet înstrăinată principala sursă de modernizare a sa. Problema este și a clasei mijlocii urbane – protestul împotriva clasei politice nu se poate suprapune peste protestul împotriva unui sistem politic. Există aici riscul instrumentalizării demonstrațiilor de către discursuri radicale anti-sistem, de stânga sau de dreapta, vehiculând soluții false și compromise istoric la probleme reale.
Strâns legat de riscul anterior este cel al ”de-politizării”: foarte mulți demonstranți manifestă un dispreț suveran și foarte păgubos nu numai față de actualii politicieni (ceea ce e foarte normal), dar și împotriva politicii ca atare și a oricăror forme de partid politic, ducând până la absurd sloganul ”USL = PDL = aceiași mizerie”. Din păcate până acum omenirea nu a inventat un alt mijloc funcțional, mai benign, mai puțin nociv și mai pașnic de reglementare a conflictelor dintre interese și nevoi individuale și colective diferite, decât politica pluralist-reprezentativă – cel puțin pentru societățile democratice de masă ale lumii moderne. Demonstranții ar trebui să realizeze că problema nu este sistemul în sine, ci modul specific în care acesta funcționează în România și mai ales ce se poate face pentru a schimba radical această situație.
Două mituri ale contestatarilor: Depolitizarea și anti-expertiza
Un al treilea risc este cel al instrumentalizării prin supra-licitare: după protestul foarte legitim împotriva modului de promovare al proiectului Roșia Montană, se trece la o fază nouă – gazele de șist – și apoi se găsesc noi și noi teme, tot mai îndepărtate de punctul de pornire și tot mai ideologizate, căutându-se radicalizarea tot mai mare a demonstranților. Evident în acest moment scenariile de toate felurile vor putea curge în valuri. Riscul este important și din perspectiva unei posibile implementării a agendei protestatarilor, dacă chiar doresc așa ceva.
Un alt risc este cel instrumentalizării ”anti-tehnocratice”, ”anti-specialiști”, ”anti-expertiză”, mai ales prin intermediul unei false democratizări a cunoașterii de specialitate, generate de mediile electronice de comunicare. Acest proces nu este la primul exemplu în România – diversele campanii anti vaccinare, sau chiar cele împotriva pașapoartelor/documentelor de identitate electronice sunt de notorietate. Se propagă astfel, utilizând mijloacele modernității și tehnologiei, un neo-obscurantism potrivit căruia oricine se poate pricepe la orice, criteriile de validare a cunoașterii științifice din orice domeniu și deci și ale competenței profesionale, nu mai sunt valide, sunt demodate, manipulatorii sau reflectă ”relații de dominație și putere” – ele trebuie ”democratizate”, adică supuse la vot în cadrul unei democrații directe sui-generis.
Tot în acest cadru trebuie semnalată periculoasa ignoranță istorică a multor reprezentanți ai demonstranților, în general tineri cu o educație superioară bună – aceștia reproduc ne-critic ”clasicul” discurs despre criza societății moderne, despre înrăutățirea permanentă a condiției umane, despre nostalgia unei societăți originare în care omul și natura trăiau fără probleme veșnic și fericiți. Aici se combină necunoașterea istoriei reale, a diferenței uriașe între condiția omului de astăzi cu cea de acum 50, 100, 200 de ani, sau de dinaintea Revoluției Industrialei, cu un soi de neo-romantism fad și găunos.
Modul de manifestare al actualei crize de încredere în clasa politică , arată că este urgentă o reacție a acesteia – ignorarea problemei nu face decât să înstrăineze și mai mult sectorul cel mai dinamic al societății românești: clasa mijlocie urbană. Pe de altă parte pare tot mai evident că actualii politicieni par incapabili să-și imagineze un alt fel de a face politică, și atunci se pune întrebarea: există soluții la acest impas?
Antipolitica nu e o soluție. Cum facem politica mai bună? Propuneri
În opinia noastră problema principală în acest moment nu este ce fel de politică trebuie să facem, ci mai degrabă cum să facem politică democratică și reprezentativă în România. În acest context problema centrală care trebuie abordată este cum limităm și în final eliminăm modelul neo-feudal din zona politicii și a guvernanței publice? Răspunsul ar putea fi o acțiune concertată la nivelul societății civile, a partidelor politice, a sectorului public pentru creșterea substanțială a transparenței și responsabilității acțiunii politice, prin care înțelegem:
1) democratizarea internă a partidelor și re-politizarea doctrinară a acestora: eliminarea sistemului ierarhic actual și organizarea pe scară largă de alegeri directe/primare; alegerea la cel mult 2 ani a structurilor de conducere locale și centrale; instituționalizarea statutară a platformelor politice alternative în interiorul partidelor, reprezentate proporțional în forurile de conducere; garantarea strictă a libertății dezbaterilor interne asupra programelor și politicilor, transparența dezbaterilor și deciziilor, protejarea opiniilor minoritare; limitarea numărului de mandate ale președinților de organizații pe toate nivelurile (3 consecutive, 4-5 în total); separarea mandatelor politice de cele din administrația centrală și locală – cu excepția președintelui partidului; consolidarea substanțială a rolului comisiilor de specialitate și în special a institutelor de studii doctrinare; evaluarea periodică a filialelor, a aleșilor partidului, a resurselor umane disponibile;
2) deschiderea competiției inter-partinice, inclusiv prin accesul larg al independenților: eliminarea restricțiilor actuale de înființare de noi partide și de participare la alegeri a independenților; modernizarea sistemului de vot, inclusiv introducerea votului prin corespondență; stabilitatea sistemului electoral și revenirea la o formă de proporționalitate; reforma sistemului de finanțare a partidelor, creșterea finanțării publice a campaniilor electorale pe baza rambursării direct proporționale cu numărul de voturi obținut – inclusiv pentru independenți; revenirea la alegerea indirectă a președinților de consilii județene (și posibil de regiuni în viitor); organizarea unor registre electronice unice conținând membrii partidelor ca singură bază juridică de apartenență la o organizație politică și cu acces public reglementat;limitarea mandatelor primarilor și președinților de consilii județene la 2 consecutive, 3 în total;
3) judecarea performanțelor politicienilor în funcție de efectele acțiunii lor asupra societății: raportare publica pe baza de rezultate – rapoarte prezentate anual in Parlament și/sau în consiliile locale/județene;
4) orientarea guvernanței publice către obținerea de rezultate reflectând obiective sociale: generalizarea managementului public orientat spre performanță (bugete multianuale planificate și executate pe programe cu indicatori de performanță, generalizarea evaluărilor ex-ante și ex-post a intervențiile publice); reguli uniforme, transparente, stabile și predictibile de finanțare a administrației locale; extinderea regulilor europene de finanțare a investițiilor și la cele din bugetul național; consolidarea funcției de audit a Curții de Conturi și publicarea obligatorie a rapoartelor acesteia; publicarea automată a tuturor contractelor semnate de autoritățile publice; consolidarea administrativă a comunelor sub 3000/5000 locuitori; proceduri de creștere a transparenței și participării publice la elaborarea politicilor publice naționale și locale;
5) depolitizarea sectorului public – realizarea și respectarea unui pact național minimal pe următoarele teme: depolitizarea administrației publice; cod de conduită privind managementul companiilor de stat; consolidarea și întărirea sistemului de incompatibilități și de conflict de interese și aplicarea lui fermă; demisia/demiterea oricărui demnitar într-o funcție executivă, trimis în judecată pentru fapte penale; eliminarea emiterii de ordonanțe simple și de urgență– ca element de bună practică, indiferent de prevederile constituționale actuale; interdicția afilierii la un partid politic a managerilor/directorilor din administrația publică și din companiile de stat;
6) profesionalizarea administrației publice: modificarea sistemului de selecție, promovare, instruire, evaluare a funcționarilor publici, pe baza unui set de competențe specifice obligatorii; promovarea in funcții de conducere numai a celor cu o experiență minima în administrație publică/instituția respectivă; eliminarea numirilor temporare a funcționarilor publici;
