Printre primii au fost arestaţi Gică Elefterescu, fost la Justiţie, Brănescu, fost la Învăţământ, Basile Petresco, deputat, procurorul Constantin Lipan, marele industriaş Grigore Bucşan, „prinţesa“ Ada Razu, Ianache Duduleanu, fost mare proprietar. La Universitate, carismaticul profesor Ghiţă Blidaru a dispărut, urmat de naivul Alexandru Andronic, la fel, Ștefan Gheorghidiu. Nici măcar Spirache Necşulescu n-a scăpat, îi mai făcea să surâdă pe ceilalţi deţinuţi, până când a murit din bătaie, gardienii nu apreciau inocenţa burlescă. Abia după aceea însă, s-a pornit marea urgie, când, după prigoana celor mai de vază, a început nimicirea oamenilor obişnuiţi. Aşa l-au ridicat şi pe candriul Mitică Popescu, pe romanticul Marin Miroiu, pe fantastul Lăcustă-Termidor ori pe Ion cel Anapoda. Moş Tache s-a stins la scurtă vreme după ieşirea din puşcărie, Ianke a izbutit totuşi să ajungă la Palestina, Kadâr a murit la Canal.
Revoluţia proletară
Treptat, şi strada a început să arate altfel: pălăriile au fost înlocuite de şepci şi basmale, paltoanele, de pufoaice, voaletele şi bastoanele au dispărut subit, cravatele s-au împuţinat, la fel ciorapii de mătase, cămăşile călcate, gulerele cu balenă. Nici feţele nu mai erau aceleaşi: trăsăturile line şi regulate, ovalul blând, capetele îngrijite au fost înlocuite de figuri aspre, feţe colţuroase, priviri reci şi piezişe. Mimica, expresia corporală s-au schimbat şi ele: ţinutei drepte i-a luat locul încovoierea încordată, mersul calm şi măsurat s-a transformat într-o trântă dezarticulată cu aerul, pasul uşor a devenit tropăit greoi, privirile au coborât pe caldarâm, colţurile gurii s-au lăsat. Aceasta era lumea nouă, statul muncitorilor şi ţăranilor, dictatura proletariatului.
Dacă eliminarea celor sus-puşi s-a făcut relativ rapid, în mai puţin de doi ani, de altfel aceia nici nu erau foarte mulţi, nimicirea claselor de mijloc a durat aproape cinsprezece, în care valurile de teroare s-au succedat peste sate, târguri şi oraşe, secerând preoţi şi învăţători, negustori şi meşteri, ţărani gospodari, funcţionari şi liberi profesionişti, oameni de toată mâna, trăind mai curând modest, dar decent, or, tocmai aceştia erau marii inamici al noii stăpâniri: decenţa, cuviinţa, rostul.
Inginerii sociali bolşevici ştiau prea bine că cerbicia cea mai de temut nu era neapărat de găsit în vilele de la şosea ori apartamentele somptuoase din marile bulevarde, ci mai cu seamă în casele cu trandafiri şi boltă de viţă ale burgheziei mici şi mijlocii. Acolo erau cultivate valorile ce puteau genera stabilitate şi prosperitate, spontan şi în proporţii de masă: hărnicia, buna gospodărire, răspunderea, chiverniseala, lucrul socotit, răbdarea şi cumpătarea. Industrioase şi cu simţul familiei, clasele mijlocii formau nu doar o structură puternică şi trainică, dar se şi reproduceau irepresibil, transmiţând urmaşilor agoniseala şi valorile. Aceasta structură trebuia distrusă, iar istoria regimului comunist nu cunoaşte luptă mai aprigă decât împotriva clasei de mijloc. Ţelul distrugerii nu era doar eliminarea fizică a indivizilor, ci eradicarea spiritului (mic) burghez, nimicirea speranţei după o viaţă independentă, căpătuită, tihnită şi rostuită.
O retorică demagogică exulta rachiuna şi răzbunarea săracilor împotriva bogaţilor, când ultimii încetaseră să mai existe, răspândiţi prin puşcării ori flămânzind ascunşi prin pivniţe şi poduri. Principalele ţinte ale revărsării urii de clasă nu mai erau însă persoanele, practic anihilate, ci modul lor de trai, stilul, modelul ce l-ar fi putut lăsa în urmă.
Secera terorii şi ciocanul propagandei au răsturnat scara valorilor: într-o absurdă logică reparatorie, celebrate erau acum grosolănia, incultura, brutalitatea, simplitatea ignară, devenite insigne ale superiorităţii politice şi investite cu legitimitate morală, ca un fel de virtuţi agreste ale năpăstuitelor clase muncitoare, în timp ce cultura, fineţea, sensibilitatea, rafinamentul, discreţia şi bunul gust se refugiau dispreţuite şi ruşinate, ca mucegaiuri decadente ale claselor exploatatoare.
Variaţie a temei naziste ce opune divinului blond, sculptural şi naţional, evreul sfrijit şi cosmopolit, leit-motivul proletcultist era muncitorul-activist, greoi şi necioplit, cu faţa brăzdată, vorbe puţine şi scurte, privire mohorâtă, grav şi autoritar, contrapus burghezului decadent, superficial, frivol, slab şi inutil.
Moravuri şlefuite în Europa de secole, şi preluate de burghezia română, au fost izgonite din repertoriul valorilor, devenind stigmat infamant al lumii vechi. Nu doar politeţea, eleganţa, bunele maniere, generozitatea convivială ori atenţia afabilă erau proscrise, dar până şi fermentul ludic, atât de propriu culturii citadine, a fost îngropat sub sterilul dictaturii proletare. Urbanitatea autentică şi cizelată, cea care înfruntă contingentul prin spirit, joc, creaţie şi experiment a trebuit să se ascundă în faţa rigidităţii solemne şi greoaie a celor care citiseră cel mult o carte. Nimic nu irită mai rău gândirea rudimentară şi totalitară decât umorul, ironia, sensurile secunde, cochetăria, măruntul superfluu, acele licăriri ludice ce ţin de spaţiul libertăţii. Buimac şi irelevant, lipsit de nivel politic şi conştiinţă revoluţionară, elementul mic burghez rămâne prin definiţie irecuperabil, orice ar încerca, oricât s-ar strădui, el nu poate înşela vigilenţa revoluţionară a comisarilor.
În mai puţin de două decenii, revoluţia culturală proletară a reuşit să-şi impună noile norme şi repere: mârlănia tovărăşească a învins buna cuviinţă mic burgheză.
În anii care au urmat, totala dependenţă de stat şi uriaşa dezrădăcinare a oamenilor trimişi să trăiască în sordide cazărmi de beton au creat noi cadre de viaţă, triste, urâte şi fără speranţă, modelând gusturile şi aspiraţiile, instalând o nouă normalitate, alterată şi falsă, un surogat kitsch şi degradant, dezvăţând responsabilitatea şi învăţând neputinţa, sufocând ce mai rămăsese din spiritul burghez şi desăvârşind dominaţia tovărăşismului.
Manelism
Odată cu schimbarea de regim, nu doar că nu s-a încercat vreun proiect civilizaţional în sens european şi emancipator, dar s-a accelerat alunecarea pe toboganul nemerniciei şi dezastrului naţional. Preocupaţi exclusiv de prădarea ţarii, clasa politică şi marii administratori, adică trepăduşii partidului comunist sub conducerea securiştilor, au dat liber la dezmăţ. Dacă vechiul regim ţinea societatea sub obroc, reprimând orice expresie spontană, după Răsturnare noua viaţă publică a s-a construit ca bâlci al deşănţării şi inepţiei, unde măscărici şi marionete delirează neruşinat şi cinic, în batjocura unui public ignorant şi dezorientat. Puşcăria şi casa de nebuni s-au mutat în canalele media, devenite gazde ale smintiţilor şi mişeilor ce oglindesc naţia pe ecranele televizoarelor, oferind modele de stil, gândire şi reuşită. Un învăţământ care a redescoperit analfabetismul şi unde prosperă şcoala fraudei şi corupţiei formează exact publicul apt să absorabă exemplele date de drojdia prezentată drept „politicieni”, „oameni de afaceri”, „mondeni”.
Probabil că nimic nu exprimă mai bine post-comunismul românesc decât manelismul, înţeles ca umbrelă stilistică ce transcende un fenomen de subcultură suburbană, devenind un loc geometric al imposturii, indecenţei morale, stridenţei, lipsei de scrupule, primitivismului şi barbariei. A doua revoluţie culturală a izbândit: mârlănia tovărăşească a fost înlocuită de obscenitatea manelistă.
Bildungsbürgertum*
Şi totuşi… Chiar dacă a dislocat roca socială a claselor mijlocii, concasorul noilor vremuri n-a reuşit s-o macine. Deposedate de baza materială, lipsite de structuri sociale, dar mai ales radical delegitimizate, păturile mijlocii şi-au păstrat însă capitalul imaterial, plasându-şi eforturile şi speranţele în singurele valori ce nu le puteau fi confiscate: cultura, educaţia şi civilizaţia. În anii de opresiune s-a menţinut o categorie educată, ce-şi profesa tenace valorile şi stilul de viaţă, în tăcere, aproape clandestin, refugiindu-se în gesturile supravieţuirii cotidiene. O regăseai în cozile de la Cinematecă, în tirajele epuizate ale editurilor literare, în cei care, departe de a nici nu observa lipsa apei calde la bloc, şi-o încălzeau la plită pe cea necesară duşului zilnic, în cei care îşi epuizează şi azi ultimele resurse pe educaţia copiilor, în părinţii olimpicilor, ai studenţilor din străinătate ori ai „corporatiştilor”din ţară. I-am fi crezut eradicaţi, ei nasc hipsteri.
În contrast cu ţările europene civilizate, unde „lumea bună” nu se pune între ghilimele, la noi, lumea educată nu şi-a găsit locul deplin în interiorul naţiunii,
continuând să trăiască înconjurată de suspiciune, dispreţ şi adversitate. Într-o istorie a modernizării simulate, emanciparea plebei a fost înlocuită cu înjosirea elitei, iar „omul nou”, rămas plebeu, l-a refuzat pe cel educat, de la prepotentul fascist, scârbit de slăbiciunea şi decadenţa intelectualilor, trecând prin tovarăşul din popor, al cărui enorm pumn revoluţionar zdrobea năpârca burjuie, până la manelistul şmecher, care face „politică“ şi „afaceri“ şi nu dă doi bani pe fraierii cu ochelari.
De peste şase decenii, categoriile educate duc o existenţă colaterală, neregăsindu-se nici în moravuri, nici în politică, nici în economie, nici în cultura dominantă. Este de aceea explicabil de ce şi ele suferă de sindromul neputinţei deprinse, retrăgându-se politic, părând dezinteresate ori apatice. Mai mult decât alte categorii, clasa de mijloc educată a fost victima celor mai grele dezamăgiri şi trădări şi ţinta predilectă a manipulărilor şi diversiunilor, de la „burghezele” partidele-satelit ale PCR-ului, până la cadrilul obscen al formaţiunilor „de dreapta” din ultimii 23 de ani, până azi. Deşi de-a lungul deceniilor nu le-au lipsit curajul şi entuziasmul, după generaţii petrecute în marginalizare, rele tratamente şi înşelăciune, clasele educate au devenit retractile şi suspicioase faţă de o viaţă politică cu care le este greu să se mai identifice.
De altfel, partidele politice nici nu oferă alternative reale. Economia dominant clientelară determină un sistem politic ce se reproduce pe baza electoratului captiv, făcând inutilă atât reflexia ideologică cât şi o reală diferenţiere între partide, iar din alternanţa la guvernare, o farsă.
Într-o societate subdezvoltată şi mâncată de tagma jefuitorilor, etichetele politice nu fac decât să inducă în eroare şi să ascundă adevărul mizeriei, întreţinând iluzia opţiunilor politice. În sărăcie nu există libertate, iar acolo unde resursele sunt acaparate transpartinic, democraţia se transformă în alternanţă la jaf. De aceea,
priorităţile politice sunt de ordin civilizaţional şi nu doctrinar: adevărata confruntare politică din România nu este între o „stângă“ şi o „dreaptă“ inconsistente, ci între civilizaţie, europenism şi progres pe de o parte şi stagnare, economie clientelară şi stat captiv, pe de cealaltă. Câtă vreme sarcinile elementare de asanare şi ieşire din înapoiere nu au fost rezolvate, jocul stânga-dreapta e steril şi irelevant, singura alternativă la dezastru fiind realizarea unui model european de civilizaţie.
Or, purtătoare fireşti ale acestui model sunt categoriile educate, consubstanţiale cu civilizaţia occidentală, ele se află chiar pe buza faliei care la noi desparte, cultural şi politic, Europa de Răsărit, statul de drept de cel captiv, progresul de stagnare. De angajamentul lor politic în viitorii ani pare că va depinde evadarea din marasm.
Hipsterii
Acum, rolul activ este preluat de cei mai tineri dintre cei educaţi: să-i numim hipsteri. E bine, hipster. Înseamnă să tinzi către civilizaţie, catre modernitate, să absorbi de la distanţă stiluri, atitudini, problematici, mentalităţi şi percepţii cu care tu, în lumea ta săracă şi înapoiată, n-ai putea şi n-ar trebui să ai de-a face, ori nici măcar să le cunoşti. Hipsterul e cel care transgresează înapoierea şi refuză să facă parte din lumea a treia, aceea pe care i-au lăsat-o moştenire părinţii şi-n care-l ţin conducătorii. Hipsterul e racordat direct la modernitate, face saltul peste decalaje, iese din izolare, nu acceptă dictatul mizeriei şi retardării istorice.
Hipsterul român nu este echivalent celui occidental: dacă pentru ultimul, hipsterismul este o modalitate generaţională de cultură urbană dintr-un lung şir, pentru cel dintâi este expresia liberă a recuceririi unei modernităţi cosmopolite pierdute în urmă cu generaţii. Hipsterul român e cel care comunică de la egal cu cogenerii săi europeni, dezinhibat şi firesc, tinerii occidentali minunându-se să găsească în peisajul infect al oraşelor noastre comuniste colegi de generaţie la fel de cool şi smart ca cei din metropolele lor de baştină.
Decomplexat, hipsterul este cel care vrea să-şi trăiască tinereţea şi modernitatea sincron cu timpul său, sfidând o realitate mizerabilă. Hipsterul este un copil al virtualului devenit artist al simulării, comportându-se “ca şi cum“ ar trăi într-o ţară normală, prosperă şi civilizată. Emul stilistic al occidentului, perseverând cu bovarică obstinaţie în a-şi crea alte coordonate civilizaţionale, pasionat creator şi consumator de cultură urbană, el invocă de fapt un progres pe care poate că şi-l va apropria. Hipsterul este promisiunea şi visul de modernitate şi emancipare a primei generaţii care n-a aplaudat ritmic dinaintea portretului lui Ceauşescu. El este stră-strănepotul direct al bonjuristului filfizon, precursorul României moderne, cel privit cu piezişă ură pizmaşă de fanariota slugă ciocoiască, la fel cum el acum, de manelist.
Protestele
Sentimentul general şi cel mai spectaculos ce-l trezesc protestele este surpriza. Surprinde tema şi motivul invocat al protestelor, păstrarea mediului, într-o ţară inundată de gunoaie, unde preocuparea pentru mediu este întâmpinată cu iritare, suspiciune, ori cel mult cu ironie, ca un fârlifanţ ridicol şi ipocrit.
Cel mai mult surprinde însă saltul stilistic. Pentru prima oară protestele nu mai au acel aer cenuşiu, mohorât şi greoi, atât de “estic”, specific ţărilor de amprentă sovietică. Nici o continuitate de stil cu patetismul încrâncenat al maselor ce¬¬-şi strigau în primăvara lui ’90 deznădejdea faţă de perpetuarea bolşevisto-securistă, nici o legătură cu răcnetelor oamenilor muncii disperaţi de perspectiva pierderii sau micşorării lefii şi alocaţiei, lumi distanţă faţă de marginalii cu priviri injectate, plătiţi mai an să stea în ger la “căruţa cu paiaţe”.
