Motto: Nimeni nu plânge vaca ce s-a obişnuit să dea cu picioru-n lapte.
Cea mai importantă concluzie politică clarificată în urma evenimentelor din România ultimelor cinci săptămâni o constituie decredibilizarea ca interlocutor a Partidului Social Democrat român în actuala sa formulă de conducere. Reputaţia partidului de partener responsabil, capabil de administrare eficientă şi consecvenţă în respectarea unor angajamente internaţionale ferme, susţinute de o organizaţie centrală puternică, coerenţă decizională internă şi o organizaţie solidă în teritoriu, pare a fi intrat într-un picaj accelerat şi aparent greu reversibil (inerţia sistemică a organizaţiei de partid – cauzele sunt structurale şi nu dispar peste noapte).
Disoluţia actului de guvernare şi încălcarea separaţiei puterilor în stat
Piruetele de titirez mediatic realizate de preşedintele Partidului Social Democrat român, actualul şef al executivului, nu mai impresionează. Atunci când se trage linie, se analizează fapte, coerenţa şi consecvenţa discursului public promovat în România şi în străinătate şi, mai ales, calibrul orizontului de înţelegere ce transpare din acest discurs. Intervenţia brutală a primului ministru şi a procurorului general Tiberiu Niţu în numirile şefilor de secţie din conducerea Direcţiei Naţionale Anticorupţie (revocarea intempestivă a procurorilor Lucian Papici şi Mariana Alexandru) confirmă revenirea premierului român la modelul de acţiune inaugurat în vara anului 2012 prin semnarea ordonanţelor de urgenţă anticonstituţionale ce vizau subminarea statului de drept şi a separaţiei puterilor în stat.
Faptul că această intervenţie fără mănuşi pare a fi motivată de nevoia afirmării autorităţii premierului în interiorul partidului său confirmă teza potrivit căreia Partidul Social Democrat a devenit victima propriului succes atunci când organizaţia puternică din teritoriu existentă în vremea lui Adrian Năstase s-a transformat lent într-o confederaţie de organizaţii teritoriale ce devorează gradual autoritatea organizaţiei centrale în concurenţa lor pentru poziţii de influenţă la vârful partidului. Dincolo de consensul general asupra interesului comun de castă, „deviaţionismul” manifestat de baronii locali pare că a ajuns principalul factor destabilizator al coerenţei decizionale din organizaţia centrală, devenită captivă a structurilor din teritoriu. Alegerea în funcţia de preşedinte al partidului a lui Mircea Geoană şi ulterior a lui Victor Ponta, doi lideri de partid ce s-au dovedit deficitari în impunerea autorităţii personale în partid, indică maturizarea acestor tendinţe în interiorul celui mai mare partid din România.
În termeni pragmatici, problema fundamentală a Partidului Social Democrat din România în acest moment, în afara istoricului prestaţiei deplorabile a actualului preşedinte al partidului, o reprezintă orizontul politic provincial extrem de limitat la care a fost redusă organizaţia centrală a partidului. Nu se poate discuta politică internaţională cu personaje de calibrul lui Nicuşor Constantinescu ori Radu Mazăre (dosarul portului Constanţa), ori dezvoltare regională europeană cu oameni politici de talia lui Liviu Dragnea (patronul politic al unuia din cele mai sărace judeţe ale României, trimis în judecată pentru posibile fraude la referendumul din 29 iulie 2012). În egală măsură, nu se pot discuta angajamente internaţionale nici cu Mircea Geoană (lipsit de greutatea necesară în partid pentru a putea garanta un astfel de angajament) şi cu atât mai puţin, se pare, cu Victor Ponta (superficial şi deficitar în privinţa caracterului şi cu aceleaşi probleme de angajament).
Subminarea sistematică a agendei publice ca act de guvernare
O a doua constatare ce se impune în urma studiului evenimentelor din ultimele săptămâni o reprezintă recidiva unui demers ce vizează angrenarea reputaţiei liderilor principalelor servicii secrete româneşti în jocuri politice cu mize ce sunt, în condiţii normale, secundare pentru securitatea naţională a ţării. Este pentru a doua oară când se întâmplă acest lucru în cursul acestui an, prima notă fiind consemnată în perioada revocării eşuate a judecătorilor Alina Ghica şi Cristi Dănileţ din Consiliul Superior al Magistraturii (în lunile februarie-martie 2013), situaţie amplificată de greva politică a unor judecători de la instanţele inferioare în data de 26 februarie 2013, grevă instigată de organizaţii profesionale apropiate Monei Pivniceru, ministrul justiţiei de la acel moment, sprijinită de Crin Antonescu şi Dan Voiculescu, patronul postului de televiziune Antena 3.
Cu acea ocazie a fost observată polemica artificială generată în jurul serviciilor de informaţii de către Sorin Roşca Stănescu şi Sebastian Ghiţă, coroborată cu vehicularea insistentă pe posturile România TV şi Realitatea TV a unui videoclip publicitar ce îl prezenta pe George Maior ca un social-democrat de anvergură europeană, om politic, în compania lui Tony Blair, François Hollande, Martin Schultz, Mihai Tănăsescu şi Victor Ponta. Ultimul pe listă deţinând un titlu de doctor în drept în România care, raportat la lucrarea sa de doctorat, nu ar fi beneficiat vreodată de acest titlu universitar conform standardelor universitare germane.
În al doilea caz, în septembrie curent, s-a observat insistenţa cu care s-a încercat, cu ocazia audierilor provocate de comisia parlamentară specială pentru proiectul minier Roşia Montană, forţarea unor declaraţii favorabile proiectului din partea lui George Maior şi a lui Teodor Meleşcanu, cei doi lideri ai principalelor servicii de informaţii româneşti. Aceste declaraţii au fost valorizate imediat în mass-media ca argumente în favoarea proiectului Roşia Montană, un proiect minier promovat asiduu de şeful executivului român şi de mai vechiul său partener de afaceri, Dan Şova, ministrul delegat pentru marile proiecte de infrastructură, ambii acţionând se pare într-un tandem comunicaţional atent sincronizat cu managementul companiei Gabriel Resources şi a filialei sale RMGC, dezvoltatorii respectivului proiect.
Într-un stat unde legea nu pare a fi integral respectată iar mecanismele democratice manifestă simptome de disfuncţionalitate, promovarea generică a explorării şi exploatării resurselor minerale realizată prin eludarea legii şi a Constituţiei, precum şi prin boicotarea agendei publice interne ridică mari semne de întrebare asupra proiectului în chestiune. Mult mai grav însă, strategia de subminare a dezbaterii publice în proiectul Roşia Montană are potenţialul de a compromite de plano, prin efectul de bumerang, orice viitoare dezbatere publică asupra fezabilităţii altor proiecte de exploatare a resurselor minerale (în principal, gazele de şist), resurse cu miză (teoretic) mult mai mare pentru dezvoltarea economică a ţării decât proiectul minier de la Roşia Montană.
Uşurinţa cu care o parte din politicienii români şi mass-media românească au înghiţit pe nemestecate „ceaţa informativă” şi formula „grupări extremiste eco-anarhiste” asociată protestelor împotriva proiectului de la Roşia Montană a atras atenţia întrucât România nu este Grecia, o ţară unde sunt organizate (ocazional) atentate cu bombă şi unde există o foarte puternică activitate şi tradiţie radicală de extremă stângă, precum şi partide puternice şi violente de extremă dreaptă (Zori Aurii). De asemenea, în România nu există, precum în Ungaria, partide de extremă dreaptă cu organizaţie paramilitară afiliată (Jobbik şi Garda Maghiară). Mai important, în România nu există în prezent nici condiţiile interne şi nici sprijinul extern ce au făcut posibile în anii ’70-’80 activitatea organizaţiilor teroriste de extremă stângă cu conexiuni internaţionale precum Fracţiunea Armata Roşie (Rote Armee Fraktion) în Germania sau Brigăzile Roşii (Brigate Rosse) în Italia.
Anii contactului direct cu extremismul radical de stânga au contribuit la dezvoltarea în Occident a unei ample expertize şi bibliografii de documentare asupra fenomenului, bibiliografie ce parcurge un spectru vast, de la internaţionalismul pacifist instrumentat de KGB-ul sovietic în anii ’80 şi propaganda radicală de stânga cultivată în mediile occidentale după mişcările din mai ‘68, până la multiplele conexiuni dintre organizaţiile teroriste de extremă stângă din Occident şi terorismul palestinian din Orientul Mijlociu ori cel din Africa (Angola, Mozambic, Rhodesia/Zimbabwe) sau America Latină (Nicaragua, Columbia, Peru), toate fiind încurajate, cultivate ori sprijinite logistic în principal de KGB, dar şi de STASI ori de Securitatea „naţională” a lui Nicolae Ceauşescu, precum şi de alte servicii de informaţii (a se citi în context, subversiune externă) din Blocul Estic comunist (în special Ungaria şi Bulgaria).
Biografia lui Ilich Ramirez Sanchez (Carlos the Jackal), terorist internaţional condamnat la detenţie pe viaţă în Franţa (1997) este o istorie încă vie a realităţilor dure ale Războiului Rece şi o mostră a binecuvântărilor oferite de latura mai puţin cunoscută a Uniunii Sovietice, promotoarea comunismului şi a „păcii mondiale” înainte de perioada de deschidere a lui Mihail Gorbaciov din 1986-1989. Carlos Şacalul fiind doar unul dintre prodigioşii mercenari terorişti de revendicare marxist-revoluţionară ce a fost cultivat de către KGB şi Securitatea lui Nicolae Ceauşescu în alternanţă pentru diverse misiuni plătite, Nicolae Ceauşescu vizând, spre exemplu, în anii ’80 folosirea serviciilor acestuia pentru asasinarea unor dizidenţi români în Franţa, asasinarea lui Ion Mihai Pacepa în Statele Unite după refugierea acestuia din Blocul Estic comunist, ori atentatul cu bombă de la Muenchen asupra postului de radio „Europa Liberă” în februarie 1980.
Exagerarea ameninţării radicale de extremă stângă vis-à-vis de mişcările protestatare civice contra proiectului de la Roşia Montană a ridicat semne de întrebare şi pentru că România este o fostă ţară comunistă cu o tradiţie aparte recunoscută în domeniul diversiunii şi represiunii interne, precum şi în cel al subversiunii externe, serviciile de informaţii din perioada comunistă fiind implicate constant şi activ de partea KGB-ul sovietic în lupta acestuia pentru subminarea societăţilor liberal democratice din Occident în toată perioada Războiului Rece.
România este de asemenea o ţară ce a beneficiat de o tranziţie post-comunistă foarte lentă şi de o deschidere reală relativ târzie faţă de Occident. În România, nu au fost clarificate nici până în prezent de o manieră satisfăcătoare o serie de dosare din trecutul foarte recent al ţării: evenimentele din decembrie 1989, evenimentele de la Târgu-Mureş din martie 1990, mineriadele din ianuarie şi iunie 1990, mineriada din septembrie 1991, mineriadele din ianuarie-februarie 1999. De asemenea, nu a existat niciodată un demers consistent de transparentizare a dosarelor interne ale fostei Securităţi comparabil cu deschiderea dosarelor STASI, unul din cele mai nocive servicii secrete din fostul Bloc Estic comunist.
Dosarul Schengen şi poziţia României în context regional
Vectorul corupţiei endemice reprezintă în continuare principala ameninţare internă atât în România cât şi în cadrul Uniunii (prin extensie), deoarece blochează dezvoltarea social-economică a ţării şi diminuează potenţial siguranţa pe termen mediu şi lung a statului român precum şi capacitatea acestuia de asigurare corespunzătoare a frontierelor sale. Executivul român deţine un drept de veto în Consiliul European pe chestiuni de dezvoltare comună a Uniunii Europene însă în acelaşi timp s-a dovedit uşor de permeat, manifestându-se activ în derularea unui lobby transparent în favoarea unei investitor extern ce promovează un proiect minier cu valenţe îndoielnice şi un potenţial semnificativ de poluare transfrontalieră în interiorul Uniunii.
Lupta anticorupţie şi restabilirea unui act de guvernare credibil, capabil să relanseze o reformă semnificativă a statului, condiţie determinantă pentru creearea condiţiilor relansării economice, reprezintă în continuare ţinte cheie ce condiţionează capacitatea statului român de a-şi realiza potenţialul în plan regional. România beneficiază de un potenţial latent şi semnificativ de dezvoltare, precum şi de o poziţie geografică centrală în sistemul de stabilitate şi securitate al flancului sud-estic al Uniunii şi al Alianţei Nord-Atlantice în Europa de Sud.
Potenţialul populaţiei şi al capitalului social din societatea românească plasează pe termen lung România în poziţia a treia, după Germania şi Polonia, ca al treilea pilon şi pivot de dezvoltare în Europa Centrală şi de Sud-Est, cu perspectiva dezvoltării unui hub regional pentru întreaga zonă balcanică. Tot în ordinea mărimii potenţialului pe termen lung, România ocupă de asemenea poziţia a treia în cadrul axei politico-militare Germania-Turcia responsabilă pentru crearea premiselor de securizare a spaţiului fostei Yugoslavii şi asigurarea flancului sudic al Alianţei Nord-Atlantice. Nu în ultimul rând, România ocupă prima poziţie din punct de vedere al potenţialului latent în cadrul axei „ortodoxe” din Balcanii integraţi în Uniunea Europeană, respectiv axa Grecia-Bulgaria-România, o linie de impact şi competiţie ce concurează direct interesele Rusiei în Balcanii de Vest.
Pe de altă parte, din perspectiva deschiderii coridorului terestru Schengen către Grecia, trecând prin România şi Bulgaria, există un potenţial important de vulnerabilizare a frontierelor sudice ale Uniunii, acestea fiind deplasate la nivelul frontierelor de vest, terestre şi maritime ale Turciei, o ţară ce este de presupus că va fi nevoită, alături de Israel, să intervină pe termen scurt şi mediu în conflictul din Orientul Mijlociu prefigurat de disoluţia accelerată a Siriei, agravată de contagiunea şi radicalizarea confesională a conflictului actual din Irak (suniţi-şiiţi) şi de destabilizarea Libanului.
