Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Spre o "institutie a profesorului" in universitatile romanesti

de Lucian Vintan     Contributors.ro
Vineri, 27 septembrie 2013, 14:28 Actualitate | Opinii


Lucian Vintan
Foto: Arhiva personala

Devălmăşia societăţii româneşti actuale nu putea să nu atingă şi universitățile. Statistici publicate anual, realizate de instituţii internaţionale prestigioase, conform unor criterii relevante, care atestă calitatea cercetării ştiinţifice dar şi a educaţiei, evidenţiază faptul că nici o universitate românească nu este situată între primele 500 la nivel mondial. Cauzele acestei stări de fapt sunt plasabile într-un spectru larg, de la subfinanțarea cronică, până la lipsa unei culturi academice adecvate. În acest articol pornesc de la faptul că pentru o dezvoltare sănătoasă a unei universități, profesorul trebuie să constituie „motorul” acesteia. El ar trebui să fie un lider care să coaguleze și să formeze valori profesionale în jurul său. Știm cu toții că realitatea nu prea stă așa la noi. Din păcate, s-au cocoțat în astfel de poziții o serie de neaveniți, pe lângă cei merituoși. Cauzele sunt, din nou, multiple. Concursurile pe post s-au desfășurat și se desfășoară, în majoritatea cazurilor, cu un singur candidat. De multe ori membrii comisiilor de concurs sunt practic numiți de candidat și aprobați în mod automat de forurile de conducere etc. (Ar fi interesant de aflat procentajul mediu de reușită la aceste concursuri în ultimii ani, eventual pe domenii. Îl anticipez ca fiind unul stupefiant de mare. Analog pentru rata de succes a tezelor de doctorat). Asemenea realități conduc în mod evident la degradarea accentuată a axiologiei academice – și așa precare – în România de azi. Este imperios necesară instaurarea unei axiologii academice pe un fundament solid, obiectiv şi relevant, în care doar meritele profesionale să conteze. La baza acesteia ar trebui să stea, în primul rând, contribuțiile științifice fertile, recunoscute și apreciate în literatura de specialitate de top la nivel mondial.

În particular, în actualul context este posibilă o creștere a inflației de profesori și de conferențiari universitari în România, datorată relaxării standardelor minimale impuse de Consiliul Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare (CNATDCU) comparativ cu cele precedente și, mai ales, faptului că dosarele de concurs nu mai sunt verificate de comisiile acestui consiliu. Așadar, în ciuda denumirii sale, acest consiliu nu mai confirmă/infirmă titlurile de profesor și de conferențiar acordate de către o universitate. (Se poate contra-argumenta prin faptul că în multe țări cu tradiție academică, acordarea acestor titluri ține exclusiv de universitate, nicidecum de organisme de nivel național, respectându-se astfel autonomia universitară etc. Este adevărat, dar realitatea ultimilor ani a arătat că verificările CNATDCU au invalidat candidați declarați reușiți de către universități, ceea ce cred că justifică utilitatea implicării, în continuare, a acestui filtru, cu toate imperfecțiunile sale, până la o maturizare mai accentuată a universităților). În consecință, fără măsuri interne riguroase și ferme aplicate în universitățile românești, riscăm să devalorizăm și mai mult titlul de profesor universitar, cu urmări nefaste, legate de confuzia valorilor în societatea românească, dar și de natură financiară. Astfel, cred că este important ca universitățile să-și dezvolte metodologii proprii, complementare standardelor minimale la nivel național, cu ajutorul cărora să cuantifice aportul candidaților la dezvoltarea domeniului specific, fertilitatea științifică a acestora dar și contribuția lor efectivă la formarea de tineri cercetători precum și în procesul didactic. Este esențială pentru sănătatea universităților românești creșterea exigenței în concursurile de titularizare. Concurența ar trebui să fie reală, iar transparența, deplină. Validarea acestor concursuri de titularizare ar trebui să trezească un viu interes în forurile universitare aferente (cine sunt candidații, ce isprăvi profesionale remarcabile au la activ, unde au studiat etc.). Atragerea unor tineri doctori formați în alte universități este foarte importantă și ar urma să ferească universitățile noastre de o “endogamie academică”, evident păguboasă. Unele universități de “primă divizie națională” au făcut deja pași importanți în acest sens. Mă tem însă că la nivelul unor universități românești, criteriile de auto-organizare internă, menite să selecteze candidați cu adevărat meritorii pentru asemenea posturi, nu funcționează pe deplin, din varii motive (incompetență, „colegialitate” prost înțeleasă, lene, protestele candidaților etc.). O analiză profundă a unor asemenea aspecte negative a fost făcută de domnul acad. Solomon Marcus, nu doar un creator de cultură, dar și o conștiință vie, lucidă și competentă a societății românești, în articolul său intitulat “Neînțelegere, confuzie și derută în politica cercetării” publicat pe platforma contributors.ro (mai 2013) și disponibil la adresa de internet http://www.contributors.ro/cultura/acad-solomon-marcus-neintelegere-confuzie-si-deruta-in-politica-cercetarii/.

Revenind la problema degradării instituționale a titlului de profesor universitar, o altă posibilă măsură ar consta în impunerea obținerii abilitării (posibilității de a conduce doctorat), ca o condiție sine qua non pentru accederea la o asemenea poziție. Spre exemplu, așa se procedează în Germania. În particular, la noi, condițiile de abilitare sunt încă unele elitiste din punct de vedere științific, superioare standardelor pentru profesor. Printr-o asemenea măsură, discutată deja în unele medii universitare românești, s-ar putea asigura în timp, constituirea unei clase de tineri profesori de certă valoare, care vor avea poate capacitatea de a duce universitatea spre o performanță academică reală, înscrisă în paradigma științifică universală. O asemenea reglementare ar putea ambiționa universitarii și cercetătorii competitivi în obținerea abilitării, fapt benefic pentru universități, care au nevoie de conducători de doctorat tineri și capabili. Actualmente mulți universitari își zic: „abilitarea se obține greu momentan, iar din punct de vedere material nu aș câștiga nimic prin asta; în schimb, pot ajunge profesor universitar mai ușor, iar salariul îmi va crește!” A fi profesor universitar fără dreptul de a conduce doctorat este de neînțeles în orice țară civilizată.

Unii ar putea obiecta că în trecut criteriile de accedere la gradele de profesor/conferențiar universitar au fost mai puțin exigente decât cele actuale, în multe domenii, fapt care a condus deja la o inflație de astfel de titluri. Este adevărat. Dar oare nu merită să intrăm în normalitate, măcar acum? Continuarea procesului inflaționist ar fi una benefică? Cui prodest? Poate că ar merita luată în considerare o re-evaluare generală a tuturor celor care ocupă aceste posturi, în măsura în care un asemenea proces ar fi posibil din punct de vedere legal. Iar dacă nu ar fi posibil, legislația ar putea fi schimbată, astfel încât să fie. Întrebarea este dacă există o masă critică în rândul comunității academice, care să dorească o asemenea schimbare a “canonului” actual. Nu cunosc răspunsul, dar fără unul pozitiv, o asemenea re-evaluare ar fi delicată.


Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro








Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















702 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by