Avem nevoie de proiectul RMGC pentru că atrage atenţia publicului asupra banilor ca sumă, lăsând în umbră problema infinit mai incomodă a modului în care banii sunt cheltuiţi. Oricine cunoaşte administraţia publică românească este perfect conştient că problema fundamentală nu este de fapt sub-finanţarea, ci risipa monumentală a banilor, care dispar într-un labirint birocratic unde toţi indicatorii sunt realizaţi, dar impactul real, este nul. Evident, banii nu dispar, ci sunt orientaţi către buzunarele unei legiuni de aflători în treabă profesionişti. Acest ecosistem parazitic din jurul bugetului de stat este format din oameni mici dar mulţi, şi din mediul public, şi din privat. Nu este vorba doar de faimoşii băieţi deştepţi din energie, sau de licitaţii trucate. Acestea sunt doar vârful aisbergului. Este vorba de miile de medici care iau salariu de la stat dar muncesc la privat, de miile de cadre didactice universitare care iau salariu dar n-au produs o singură idee originală în cariere întregi (industria plagiatului), miile de poliţişti care iau salariu, dar şi şpagă, şi lasă potenţiali viitori ucigaşi la volan, miile de politicieni centrali şi locali care nu au alt scop în viaţă decât sifonarea de fonduri publice către propriile buzunare şi ale familiei. Evident, există de asemenea mii de medici, cadre didactice universitare, poliţişti, şi politicieni care muncesc din greu, pe salarii mici pentru a acoperi parţial golul lăsat de ceilalţi. Vorbiţi cu oricare din aceşti oameni cinstiţi. Toţi vă vor spune că nu lipsa banilor este problema, ci risipa lor.
De ce avem nevoie de exploatarea de la Roşia Montană? Pentru a susţine acest ecosistem parazitic, pe de o parte, şi în acelaşi timp pentru a distrage atenţia de la el. De aceea, exploatarea de la Roşia Montană este un succes răsunător, chiar dacă este închisă definitiv. Clasa politică a câştigat deja lupta cu protestatarii.
Mai sunt patru aspecte care nu sunt subliniate suficient, legate de cianură, comunitatea locală, reputaţia mediului de afaceri românesc, şi patrimoniu.
Cianura. În realitate, cea mai periculoasă componentă a reziduurilor exploatării nu este cianura (care se descompune singură relativ repede, chiar şi fără procedee speciale de „ecologizare”), ci metalele nepreţioase care rămân în minereu (mercur, plumb, arsenic, cupru, etc.) Minereul din care s-a extras aurul se numeşte „steril” nu din cauza cianurii, ci din cauza concentraţiei acestor minerale care face viaţa imposibilă. Acestea nu se pot „ecologiza” şi ele sunt de fapt cele care dau acel aspect de „planeta Marte” exploatărilor miniere, chiar şi zeci sau sute de ani mai târziu. Punând accentul pe cianură, de fapt protestatarii ridică mingea la fileu propagandei RMGC, dându-i ocazia să garanteze curăţarea acesteia. Cei de la RMGC sunt sinceri, în acest punct, dar ştiu şi ei foarte bine că asta nu schimbă cu nimic existenţa unui crater marţian toxic de 5 kilometri pătraţi în inima Carpaţilor, pentru sute de ani în viitor. Paradoxal, protestatarii acuză singurul element de sinceritate din proiectul RMGC.
Comunitatea locală. În Apuseni, singurele activităţi economice sustenabile sunt agricultura (oieritul, păstrăvăriile, plantele medicinale, etc.) şi turismul. Ambele vor fi distruse definitiv chiar dacă zona va fi „ecologizată”. Regiunea se va depopula rapid. Care mamă a anului 2030, mergând la piaţă, şi având de ales între caş din Mărginimea Sibiului, şi urdă din Apuseni, pentru copilul ei, ar merge pe a doua variantă? (evident cu excepţia soţiilor managerilor RMGC, care probabil că şi-ar scălda copiii în iazul de decantare fără să clipească). Care turist al anului 2030, din marile aglomerări industriale ale Olandei şi Germaniei, căutând relaxare într-o zonă naturală, cu floră şi faună deosebită, ar alege Munţii Apuseni, notorii pentru cea mai mare exploatare de suprafaţă din Europa? Chiar dacă „ecologizarea” ar fi perfectă, o agenţie de voiaj cu sejururi în Bulgaria sau Ungaria, ar menţiona doar în treacăt „ah, România, da, e o posibilitate, dar aveţi grijă la cianură şi mercur” iar turistul ar abandona întreaga idee. Şi chiar presupunând că Apusenii sunt deja compromişi (ceea ce este total fals – vestigii istorice unice, peşteri incredibile, etc.), imaginea ar afecta întreaga „Grădină a Carpaţilor” faimosul nostru brand turistic. Cei care doresc doar să muncească la Roşia Montană vor face bine să îşi trimită copiii cât mai departe, cât mai repede, dacă începe exploatarea, pentru că peste 15 ani acolo nu va mai fi chiar nimic de făcut. „Dezvoltarea prin exploatare” este o contradicţie în termeni evidentă.
Atractivitatea mediului de afaceri. Nu există un singur „mediu de afaceri internaţional”. Companiile miniere sunt extrem de diferite de companiile high-tech din Cambridge, sau Silicon Valley. Companiile high-tech se bazează pe cunoaştere, mână de lucru înalt calificată, administraţie eficientă şi transparentă, şi contribuie la întărirea acestor trăsături în ţările unde activează. Companiile miniere se bazează pe mână de lucru necalificată şi o administraţie de tip clientelar, şi contribuie deasemenea la adâncirea acestor trăsături în ţările unde activează. Sunt lumi diferite, iar ţările care vor să îi atragă pe unii, în general, devin neinteresante pentru ceilalţi. Mesajul către investitorii în tehnologie este: „vă mulţumim, dar România a ales altă cale de dezvoltare, una care nu presupune mână de lucru calificată, sau administraţie eficientă; la revedere.”
