După declaraţiile belicoase şi ameninţările militariste de la început de septembrie, spiritele par să se mai fi calmat. Totuşi, intervenţia militară în Siria „rămâne o opţiune” (conform secretarului de stat american), iar spectrul unui război regional sau internaţional mă sperie şi mă provoacă să ies la demonstraţie. Nu la una de stradă, ci la una de drept. Nu-mi propun să mai obosesc cititorii cu vreo recapitulare a faptelor sau cu vreo (fatalmente diletantă) încercare de analiză din perspectivă istorică sau politico-strategică. Nu vreau decât să încerc marea războiului cu degetul dreptului.
Din această perspectivă (repet, exclusiv juridică), aş zăbovi asupra a două radiografii: 1. caracterul legitim sau ilegitim al potenţialei intervenţii militare în Siria în lumina dreptului internaţional şi 2. greutatea acordată diagnosticului juridic de instigatorii la război sau de comentatorii entuziaşti ai acestei instigări. În alţi termeni, ca jurist, mă simt cumva provocat să evoc, pe de o parte, viziunea Dreptului asupra lumii şi, pe de alta, să deplâng viziunea lumii asupra Dreptului. Încep cu ceea ce e drept.
1. Ilegalitatea unei intervenţii militare unilaterale în Siria
Aşadar, este notoriu că Siria e acuzată de atacuri cu arsenal chimic împotriva rebelilor şi a populaţiei civile. Acuzatorii nu au dubii că aşa stau lucrurile şi susţin că avem de-a face cu o flagrantă încălcare a convenţiilor internaţionale referitoare la interzicerea armelor chimice. Este motivul pentru care o soluţie viabilă pare a fi, în optica lor, pedepsirea regimului prin bombardarea unor obiective amplasate pe teritoriul sirian (nu e clar care, dar asta, din perspectiva raţionamentului juridic, contează mai puţin). În termenii logicii formale, premisa majoră este că Siria a folosit arme chimice, premisa minoră este că, prin utilizarea lor, a încălcat dreptul internaţional, iar concluzia-sancţiune e limpede: hai să-i bombardăm.
Raţionamentul belicoşilor este, din păcate, şubred: (a) premisa majoră e discutabilă, (b) premisa minoră, falsă, iar (c) concluzia, nucă în perete. Ei au însă dreptate când deplâng mecanismul greoi de fundamentare juridică a deciziilor salvatoare sau reparatorii pe care ar trebui să le adopte comunitatea internaţională în situaţii de criză (d).
a) N-avem nici un dubiu, au început să scandeze războinicii. We have no doubts, totul e limpede, crystal clear. Iar dacă vă spunem noi, credeţi-ne pe cuvânt, că doar noi nu minţim, n-am minţit niciodată. Nu ne mai interesează care sunt concluziile inspectorilor oficiali, sursele noastre-s mai tari şi mai credibile, ca întotdeauna. Noi veghem la bunăstarea şi siguranţa planetară, noi suntem garantul păcii mondiale şi justiţiarul suprem, deci noi trebuie că spunem adevărul. Iar dacă mai insistaţi mult să vă arătăm dovezile, răspunsul nostru este tranşant: crede şi nu întreba, dreptul a intrat în epoca în care lipsa probelor înseamnă lipsa dubiilor[1].
b) Chiar dacă s-ar dovedi că regimul de la Damasc este vinovat pentru uciderea unor oameni cu arme chimice, acuzaţia că prin asta ar fi încălcat dreptul internaţional nu prea rezistă în faţa unei analize riguroase. În primul rând, Siria nu este parte semnatară nici a Convenţiei privind armele biologice din 1972, nici a Convenţiei privind armele chimice din 1993. În al doilea rând, deşi este parte la Protocolul de la Geneva privind interzicerea gazelor toxice, această interdicţie asumată prin acord vizează interzicerea armelor chimice într-un război internaţional, nu într-un conflict intern. Prin urmare, chiar dacă ar fi probate, crimele comise în Siria prin utilizarea de arme chimice nu sunt sancţionate, din păcate, în mod direct şi expres de norme de drept internaţional la care această ţară să fi aderat.
c) Chiar dacă ar fi probate ca reale, chiar dacă vinovat pentru ele ar fi Guvernul de la Damasc şi chiar dacă am admite că aceste odioase crime reprezintă o violare a unor reguli de drept internaţional (genocid sau crime împotriva umanităţii, de exemplu), ele nu sunt sancţionabile printr-o intervenţie militară externă care să fie decisă într-o altă manieră decât cu respectarea Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite. După cum se ştie, potrivit principiilor Cartei ONU, folosirea forţei armate în relaţiile dintre state suverane este interzisă. Prin excepţie, ea este permisă doar în două cazuri. În primul, aprobarea intervenţiei militare de către Consiliul de Securitate (fără ca vreun membru permanent al acestuia să se opună) (art. 42 din Carta ONU) (ca în cazul intervenţiei militare din Irak din 1991), normă întemeiată pe prezumţia că doar cele cinci puteri mondiale au dreptul de a decide, în mod unanim, în funcţie de gravitatea situaţiei, declanşarea unui război. O a doua posibilitate legală de folosire a forţei militare în relaţiile dintre state este în scop de autoapărare (art.51 din Cartă). Prin urmare, o eventuală acţiune războinică declanşată unilateral cu încălcarea celor două condiţii alternative indicate ar fi ilegală. Cât despre menţiunile repetate ale considerentelor umanitare (aşa numitul „precedent Kosovo”), ele nu pot fi utilizate ca argument fără ca acesta să fie certificat de toţi cei cinci membri permanenţi ai Consiliului de Securitate. În plus, nici intervenţia militară din Serbia nu a fost legală din perspectiva dreptului internaţional, aşa că invocarea sa ca precedent este cel puţin cinică.
d) Din păcate, aşa cum este el croit astăzi, dreptul internaţional pare rigid şi lipsit de eficacitate în faţa unor cumplite dezastre umanitare precum cel din Siria (exemplul nu e singular, el a fost precedat şi de alte cazuri de sângeroase conflicte interne în faţa cărora comunitatea internaţională s-a comportat ca martor mut). Regula unanimităţii celor cinci e adesea criticată, uneori pe drept cuvânt, dar cine o va schimba şi ce o să punem în loc? Pentru că, orice ar fi, în loc trebuie pus ceva, altminteri există riscul ca mâine să apară Hitler şi să proclame arbitrar, de unul singur, că axa răului, de el definită, trebuie decimată cu bombe. Tocmai acesta e rolul dreptului: evitarea arbitrariului, violenţei şi regulii bunului plac.
2. Dreptul, ca primă victimă colaterală
Aşa rigid cum e, dreptul internaţional de azi apare ca o garanţie împotriva unui cataclism de anvergura ultimului război mondial. Este imperfect, dar pare cel mai puţin imperfect dintre sistemele cunoscute. Cu toate acestea, el a fost supus în ultima lună unor intense bombardamente şi băşcălii. Am citit numeroase analize pe subiect ale unor reputaţi comentatori care, dacă nu eludează complet tema legalităţii, o ostracizează într-un registru secundar sau terţiar şi consideră că dreptul poate fi supus unor exerciţii de aproximaţie, fiind un fel de plastelină de care putem trage cum vrem noi, cei de la butoanele planetei. De asemenea, am avut numeroase controverse cu colegi jurişti care s-au retras în faţa provocărilor mele în cazemata „excepţionalismului american”, ca şi cum excepţionalismul cu pricina, chiar de-ar fi real, are legătură cu prefectura. Nu voi face un inventar detaliat al tuturor acestor huliri la adresa normei juridice pentru că, recapitulându-le, mi-am amintit de o formidabilă sinteză a lor, chintesenţială în fundamentarea legală a poziţiei războinicilor: un articol relativ recent semnat de Ian Hurd, profesor asociat de ştiinţe politice la Northwestern, publicat în International Herald Tribune (29 august 2013). Titlul articolului,„Bomb Syria, even if it is illegal”. Carevasăzică, bombardaţi fraţilor, chiar dacă e-n contra legilor. Am început să citesc textul convins că titlul este expresia unei amare ironii. Ei bine, m-am înşelat: Siria trebuie bombardată cu orice preţ, chiar dacă primele bombe vor fi aruncate peste bibliotecile de drept internaţional, peste acordurile şi convenţiile pe care noi înşine le-am semnat şi parafat cu valoare de norme juridice. Dă-le dracu’ de norme, hai să dăm cu bombe, fie ce-o fi: „bum bum şi ura!”[2]. Citesc textul eruditului Hurd şi mă minunez: dom’ profesor intră pe scenă cu un monolog în trei acte: (a) morala este deasupra dreptului, să moară mama, (b) intervenţia militară în Siria este ilegală dar, să-mi sară ochii, e legitimă şi (c) în faţa dreptului internaţional ar trebui să adoptăm o „nesupunere constructivă”, să dea dracu’.
a) Potrivit profesorului Hurd, „există raţiuni morale care justifică nerespectarea legii” („there are moral reasons for disregarding the law and Obama administration should intervene in Syria”).Carevasăzică, eu am dreptul să-mi cotonogesc plozii pentru că etica-mi zice că bătaia la copii se potriveşte ca buruiana de leac; sunt îndreptăţit să-mi snopesc muierea pentru că, în codul meu moral, bătaia e ruptă din rai; am dreptul să-mi omor vecinul pentru că, nu-i aşa?, ce-a avut cu capra mea? (sau ochi pentru ochi, dinte pentru dinte). Şi, mai presus de toate, toate aceste drepturi ale mele derivând din codul moral nu trebuie cumva cenzurate de poliţie: ori suntem golani, ori nu mai suntem! Faină abordare, ce să zic…Dacă este totuşi s-o combat într-un registru mai sobru, ar trebui să recurg la principii de teorie şi filosofie a dreptului şi să zic că principiile axiologice care reglează viaţa socială sunt, la un prim nivel, valorile morale individuale, deasupra lor – principiile etice ale comunităţii şi, peste toate, normele juridice care se bucură de prezumţia că ele reprezintă cea mai potrivită codificare a primelor două categorii şi că, prin vocaţia lor universală, se aplică tuturor. Această prezentare schematică a ierarhiilor de norme poate fi extrapolată în dreptul internaţional: principiile individuale asimilabile dreptului dintr-o jurisdicţie, normele etice dintr-o comunitate supranaţională – dreptului comunitar (dreptul Uniunii Europene, de exemplu), iar codificarea universală a tuturor valorilor normative – dreptul internaţional. Nu insist să fac filosofia chibritului cu filosofia dreptului, dar deplâng felul în care profesorul Hurd a inversat ierarhia normativă, a pus carul înaintea boilor şi a înlocuit idealul statului de drept cu realitatea statului de pretinsă morală.
