Fruntaşii Parteneriatului Estic – ”greu de ucis”
Georgia
În Georgia situația politică nu este certă. Alegerile prezidențiale care se vor desfășura cu o lună înainte de summit-ul de la Vilnius și intenția lui Ivanishvili de a demisiona după scrutin din funcția de prim-ministru (dacă va avea loc) cel mai probabil vor duce la reașezări pe eșichierul politic. Reformatarea alianței de guvernare ”Visul Georgian” este posibilă. Importanța alegerilor este greu de subestimat. Primii doi președinți ai Georgiei (Zviad Gamsahurdia și Eduard Șevardnadze) au fost deposedați violent sau forțați să plece în urma protestelor de stradă. Așadar Georgia este în fața unei noi tentative de a asigura succesiunea în mod pașnic și democratic după cele două mandate consecutive a lui Mihail Saakashvili. Nu este exclus ca alegerile să aducă în fotoliu de președinte reprezentantul opoziției. Atunci clasa politică georgiană va fi forțată ca în loc de un an (cât a durat tandemul Saakashvili-Ivanishvili) să accepte cel puțin trei ani de coabitare, care se poate dovedi foarte turbulentă.
Însă indiferent de persoana președintelui, cererea pentru integrarea europeană în Georgia este impunătoare. Printre țările Parteneriatului Estic Georgia este țara cu cel mai înalt nivel de sprijin popular pentru aderarea la UE (sondaj de opinie NDI din iunie 2013 – 79% pentru aderare la UE) și cea mai critică opinie vizavi de Rusia (același sondaj – 37% consideră Rusia amenințare reală pentru Georgia, în timp ce 34% consideră că Rusia este o amenințare, dar una prea exagerată). De asemenea, integrarea în UE se bucură de sprijin politic substanțial, fapt reflectat în rezoluția bipartizană cu privire la politica externă, adoptată de parlamentul Georgiei în martie 2013. Documentul interzice autorităților de a intra în alianțe politice, militare sau economice cu statele care au recunoscut independența Abhaziei și Osetiei de Sud (citește Rusia) și reafirmă primordialitatea integrării europene. Parafarea și semnarea AA cu UE se bucură în Georgia de consens social larg. Tocmai acest sprijin masiv și modelul economic georgian hiper-liberal, uneori prea liberal pentru gustul UE (pentru Rusia cu atât mai mult), fac scenariul inversării vectorului european puțin probabil. Deși ridică multe semne de întrebare, declarația lui Ivanashvili se înscrie în politica de normalizare a relațiilor cu Rusia lansată în 2012. Doar că ultima tentativă de a ademeni Rusia este foarte imprudentă, deoarece trece dincolo de linia roșie în relația cu Moscova unanim acceptată la Tbilisi și angajează Georgia într-un joc periculos.
Ucraina
În Ucraina blocajele la vama rusă de la mijlocul lunii august au avut efecte diametral opuse celor intenționate de Moscova Rinat Ahmetov, oligarhul din regiunea de Est a Ucrainei (considerată tradițional conservatoare și filorusă), a dat un mesaj de coagulare a forțelor politice și economice din Ucraina. Ferindu-se să califice evenimentele din august un ”război comercial”, el a exprimat convingerea că ”această experiență va face Ucraina mai puternică”.[1] Conducerea Ucrainei a evitat un război verbal cu Rusia deşi nu a rezistat tentaţiei de a tachina Moscova pe marginea flotei militare de la Marea Neagră staţionate în Crimeea. Se pare că Ucraina a cerut Rusiei să facă rost de aprobare sau să evacueze în caz contrar nave hidrografice care fac parte din efectivul flotei militare ruse din Crimeea. În acelaşi timp, Ucraina a continuat să reducă gradual importurile de gaze din Rusia. După ce a semnat şi a început importuri de gaze din Germania via Polonia şi Ungaria la un preţ mai avantajos, ministrul Energiei Eduard Stravytsky a anunţat continuarea negocierilor cu Slovacia şi România în vederea încheierii unor acorduri similare de tranzit, care ar mări capacitatea de import a gazelor din Europa (fie din Germania, fie de pe piaţa spot de gaze).
Prietenii Rusiei de la Kiev, printre care se numără Victor Medvedchuk fostul şef al administraţiei prezidenţiale în al doilea mandat a lui Kuchma (Vladimir Putin este naşul de botez al copilului său), au publicat o serie de analize din care reiese că unele prevederi din AA cu UE ar fi anti-constituţionale. Aceste idei au găsit simpatizanţi în rândurile deputaţilor din Partidului Regiunilor aflat la putere. Însă la începutul lunii septembrie preşedintele Yanukovych a participat la o întâlnire a fracţiunii Partidului Regiunilor la finalul căreia a fost anunţat că deputaţii vor vota unanim legile necesare conformării condiţiilor stabilite de UE pentru a semna AA (concluziile Consiliului European din 10 decembrie 2012). Iar a doua zi Verhovna Rada a reluat procesul de legiferare în vederea ajustării legislaţiei la standardele europene. Printre cele 11 legi, codul electoral şi legea cu privire la procuratură (ultima a primit pe 7 septembrie aviz pozitiv de la Comisia de la Veneția) fiind acte normative esenţiale pentru parcursul european al Ucrainei. Aşadar Rusia a reuşit să unească temporar puterea şi opoziţia în Verhovna Rada într-un efort concentrat, lucrul pe care nu a reuşit să-l realizeze până recent înalţi oficiali UE.
Moldova
Deşi se prefigura o vară ”caldă” în Transnistria, semnale de alarmă transmise de Moldova şi „patrularea” Chişinău-lui de oficiali europeni şi din state membre UE a redus temporar pofta Rusiei de a escalada conflictul şi a pus în defensivă regimul de la Tiraspol. Într-un gest fără precedent, liderul de la Tiraspol a oferit un interviu amplu postului de la Chişinău TV7. Tot atunci Şevciuk a devenit mai maleabil în legătură cu organizarea unei întâlniri cu prim ministrul Moldovei. Un diplomat UE comentând cele întâmplate în vară spune: „mesajul nostru a fost că Rusia nu poate să facă orice vrea şi acest mesaj a fost înţeles.”[2] Motivul recepţionării mesajului este foarte pragmatic: „Rusia nu vrea să fie percepută ca principalul vinovat pentru încetinirea sau suspendarea negocierilor. Ea ar vrea să creeze un context în care să poată acuză Moldova pentru tensiuni din zona de conflict” explică un diplomat.[3] În această vară Vladimir Putin aparent a anulat pe ultima sută de metri o întâlnire cu Evgheni Șevciuc la Soci unde obișnuiește să gazduiască pe liderii regiunilor separatiste din spațiul post-sovietic.[4] Trebuie remarcat că şi Ucraina, în calitate de stat care deţine preşedinţia OSCE, a contribuit la calmarea situaţiei, fiind interesată de o întâlnire Leancă – Şevciuk pentru a demonstra o realizare a mandatului, chiar modestă.
citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
