Dacă le judecăm cu măsura comună a lumii noastre (alcătuită – în proporţii diferite – din cinism, apatie şi şmecherie circumstanţială, toate filtrate prin multiple oglinzi), manifestaţiile recente pentru “salvarea Roşiei Montane” au ceva straniu. Ar fi interesant de ştiut – de pildă – câţi dintre cei care-şi dedică ore sau chiar zile din viaţă acestei cauze ştiu măcar unde se află Roşia Montană. Iarăşi ar fi interesant de ştiut câţi dintre aceşti oameni dedicaţi cauzei ştiu – dincolo de cele două cuvinte simbol – ce apără. Straniu e şi faptul că, chiar dacă aceste lucruri rămân în suspensie, e destul de limpede ce anume resping cei ieşiţi în pieţele publice. Întrebaţi direct, probabil că cei mai mulţi ar răspunde că resping folosirea cianurilor preconizată în viitoarea exploatare ori distrugerea mediului şi a patrimoniului prin trecerea acestora dintr-o geografie şi o istorie pe care vag dar încă le mai resimţim ca fiind ale noastre în registrele de profit ale unei corporaţii fără chip. S-ar putea spune că, în fapt, e un amestec de ecologism şi de anticorporatism care (împreună cu solidaritatea cauzei juste, street-art-ul şi o gândire de stânga soft, toate formatate afectiv de noile media) alcătuiesc ingredientele de bază ale altermondialismului. Să fie prin urmare vorba şi la noi de ieşirea în spaţiul public a “generaţiei Facebook” şi despre oficializarea agendei ei? Este, fără îndoială, şi aceasta; dar nu numai.
.
Pasiunea ecologică a tinerelor generaţii poate fi – în sine – un subiect de mirare. Şi totuşi, e lucrul cel mai uşor de înţeles: luate în ansamblu, aceste generaţii aparţin aproape exclusiv mediului urban. S-au născut printre blocuri, au crescut la şcolile din centrul oraşelor, sunt contemporane cu explozia urbană consecutivă apariţiei noilor cartiere din marginea oraşelor şi a democratizării turismului all inclusive. Marile lor probleme au ţinut de formarea şcolară şi universitară, de apdatarea la noile tehnologii şi de faptul de a fi în pas cu moda din mall-uri. Spre deosebire de generaţia părinţilor lor care, atunci când se întorcea la ţară, mai punea mâna pe coasă sau pe fierăstrăul de lemne, ruralul noilor generaţii are înfăţişarea idilică a peisajelor agro-turistice. Şi, de multe ori, acestea nici măcar nu sunt autohtone, ci repertoriate din diverse ţări în care turismul e o industrie în sensul plin al cuvântului şi, tocmai de aceea, e tot dificil mai de realizat dacă ilustratele sunt făcute după peisaje sau peisajele sunt făcute după ilustrate.
În fine, şi consumerismul îşi are propriul efect de pendul: după pasionalitatea cu care oamenii luau cu asalt supermarketurile la începutul anilor 2000 s-a instalat şi la noi obiceiul consumului mecanic, iar fascinaţiei faţă de beneficiile producţiei de masă i-a urmat spaima faţă de (realele sau închipuitele) subversiuni la care se dedau marii producători şi marii distribuitori. Dacă, la început, eram cu toţii mulţumiţi să avem ce au şi ceilalţi – cerere satisfăcută de produsele de serie -, acum, că acestea nu mai constituie o problemă, accentul cade pe ceea ce ne distinge unii de alţii – în speţă pe produsul artizanal (unicat, sau măcar în serie limitată). Iar când lucrurile acestea întâlnesc obiceiurile mesei (cu tot ceea ce presupun acestea, de la topografia efectivă a unui spaţiu tot mai central în economia casei, la convivialitatea căreia masa-i e un prilej) şi în particular forma lor cea mai rafinată – postul, a cărui variantă modernă e dieta – suntem, cel puţin cu sufletul, pe tărâmul “labelului verde”: bio, eco, “cu origine garantată”, “prietenos cu mediul”, reciclabil, etc. Arta contemporană – fie ea a siluetei, fie a farfuriei – e minimalistă şi deopotrivă simplă (în puritatea necesară a ingredientelor de bază) şi complexă (în modul combinării şi al dispunerii lor). Natura care se lasă întrevăzută prin aceste medieri e, în fapt, mai curând o contracultură; un derivat al urbanităţii sufocate de urbanismul anarhic al ultimelor decenii. Probabil că tinerii noştri ecologişti ar privi perplecşi locuitorii ruralului care se aprovizionează de la ABC-urile locale şi ar rămâne trăzniţi să afle că visul lor secret este să-şi vadă copii “domni” la oraş. A trăi “tradiţional” presupune – din păcate – un efort disproporţionat pentru a produce o cantitate prea mică de produse “bio” şi e, în general, o activitate foarte frumos de privit, dar foarte greu de trăit. Dar ceea ce e straniu în noul ecologism este faptul că această pasiune a purităţii nu vizează mai deloc spaţiul proxim. Cineva care s-ar uita la terasamentele de la intrarea în marile oraşe, la malurile râurilor care străbat aceste oraşe sau la spaţiile zise “publice” din imediata noastră apropiere ar avea impresia că natura oraşelor noastre (atâta câtă mai rămas, căci e sistematic decimată) are un singur rol: acela de-a colecta gunoaiele civilizaţionale. Într-o ţară în care ecologiştii se mobilizează atât de eficient, te-ai aştepta la nişte standarde ale peisajului urban demne de Elveţia; când colo oraşele noastre seamănă mai curând cu aşezările în care se dezmembrează nave din India.
.
Totuşi, buna credinţă a acestor oameni nu poate fi pusă la îndoială. Mai articulat sau mai difuz, ei tânjesc după un “altfel” pe care lumea românească nu a fost în măsură să-l concretizeze în ultimele decenii. Pe de altă parte, dat fiind că cei mai mulţi dintre ei sunt oameni şcoliţi, cu stagii serioase în universităţi şi firme cu un nume, ar fi de sperat măcar că atunci când iau atitudine cu privire la un lucru, o fac în cunoştinţă de cauză. Ori ceea ce uimeşte în povestea cu Roşia Montană e faptul că – în ciuda sloganurilor bagatelizate prin repetare – nimeni nu ştie exact de ce vorba. Inevitabil, comparaţia se impune: într-o ţară (dintre acelea cărora, fapt simptomatic, îi spunem) civilizată, în cei 14 ani scurşi de la declanşarea ofensivei firmei canadiene, ar fi existat un raft de cărţi dedicate problemei, inclusiv benzi desenate cu trecutul şi viitorul zonei. Istoricii ar fi spus ce e de spus din partea lor, inginerii dintr-a lor, biologii şi-ar fi făcut şi ei publică perspectiva, studiile de impact ar fi luat în considerare şi modificarea obiceiurilor insecteloriar, iar localnicii, departe de-a se simţi abandonaţi în cătunul lor, s-ar fi trezit în epicentrul unei activităţi care-i privea. În loc de asta ce-am avut? Reclame lacrimogene produse şi difuzate de RMGC şi proteste ale arheologilor şi ale “organizaţiilor de mediu”. De când a dat în clocot această poveste eu unul n-am reuşit să-mi dau seama de miza economică, de mediu sau de patrimoniu a viitoarei întreprinderi. În lipsa unei documentaţii clare şi accesibile cu privire la acestă problemă (la fel ca şi la oricare alta), în România se formează două tabere – de pondere similară – care încep să vocifereze ca la un meci. Tot ceea ce-ţi mai rămâne ţie, ca simplu cetăţean, e să te uiţi în care galerie ai mai mulţi prieteni şi să li te alături. În ultimă instanţă nu e prea clar pentru ce milităm, dar e limpede că dacă vom câştiga îi vom trage un chef de pomină. Dacă din perspectiva vârstei manifestanţilor o asemenea atitudine poate fi înţeleasă (deşi, onest vorbind, nu fără o umbră de surâs), din perspectiva formaţiei pe care ei şi-o revendică e de neînţeles. Căci ceea ce deosebeşte protestul de carnaval e faptul că cel dintâi urmăreşe marcarea unei limite care – indiferent dacă va fi sau nu formalizată juridic – va constitui o normă socială. Carnavalul, dimpotrivă, aboleşte norma socială într-o explozie de spontaneitate fără nici un trecut şi fără nici un viitor.
.
S-ar putea însă ca, deşi mereu invocată, Roşia Montană să nu fie adevărata miză a manifestaţiilor din ultimele zile. Asta nu înseamnă nici că nu e importantă, nici că cei aflaţi în stradă ar accepta pasiv trecerea legii avizate de Guvern prin Parlament. Dimpotrivă. Căci Roşia Montană, dincolo de ceea ce înseamnă în acest context, a devenit – tocmai datorită acestor manifestaţii – un simbol. Dar un simbol nu atât al unui peisaj rural ameninţat de resturile unei industrii precare, cât al unui mediu mediu urban în expresia lui supremă – politicul – saturat de otrăvurile sub a căror acţiune de decenii ne-am pierdut şi chipul, şi sufletul. Roşia Montană nu e nimic altceva decât expresia pură a ceea ce timp de 24 de ani s-a numit în România “afacere”. În fapt, o reţetă foarte simplă: un “investitor”, autohton sau străin, cumpără cu un milion o afacere cifrată la mai multe miliarde, o dezmembrează, o vinde la fier vechi, vinde şi terenul de sub ea şi se alege cu un miliard în câteva luni; după care dispare. Eventual, înainte de plecare, îi mai plăteşte statul nişte daune pe motive procedurale. Mai apoi, din curajoase “investigaţii de presă” (în preajma campaniilor electorale) sau din descinderi ale DNA-ului, aflăm că un anumit om politic, ministru, director (de Agenţie sau de Întreprindere), ori toţi la un loc, a primit un “comision” de o sută de milioane pentru perfectarea afacerii. Ce s-a-ntâmplat cu adevărat nu ştie nimeni, cu excepţia împricinaţilor: actele apar şi dispar, cele mai importante stau pentru un veac sub pecetea “secretului naţional” şi, în general, nici tulburarea apelor nu durează prea mult căci afacerile de genul acesta au un “interes strategic”. Singurul lucru care nu are nici un interes este ruina care rămâne de pe urma lor. Probabil că, în ultimele două decenii şi jumătate, “responsbilitatea” (guvernamentală, politică, sectorială, etc.) s-a identificat cu conştiinţa acestui tip de afaceri şi implicarea “responsabililor” în ele. Neîndoielnic că această implicare le oferea un sentiment al beţiei sumelor ireale ce se vehiculau la acel nivel, precum şi unul – teribil! – al transgresiunii normei comune şi al impunităţii ce decurge din această depăşire. Iar transgresiunea, o dată făcută se cere repetată – şi cum să n-o repeţi când şti când că nu eşti singur şi că singura “pedeapsă” sunt milioanele ce se adună în Insulele Caymane? Nu ştiu cum se raportează unii la oamenii politici, dar tare mă tem că cei mulţi – cei care nu mai calcă pe la votări şi referendumuri, cei din care o parte şi-au luat lumea în cap şi alţii manifestă în pieţe – cam aşa îi văd. Nu ca pe nişte oameni politici, ci ca pe nişte subcontractori care “smântânesc” comisionul de pe toate afacerile “strategice”. Ironia sorţii face ca din prlamentul celor aproape 600, dacă sunt 60 de oameni care să facă politică (şi şi aceia o fac aşa cum se vede). Restul au menirea de a ţine în frâu judeţe întregi prin difuzarea “fondurilor de dezvoltare” şi a “întreprinderilor de interes naţional” ai căror subcontractori – neoficiali, dar ştiuţi de toţi ca atare – sunt. Şi, trebuie să recunoaştem, marea lor performanţă – lăsând la o parte conturile şi casele de vacanţă din străinătate – constă în faptul că au ajuns să-şi bazeaze suportul electoral nu pe nişte promisiuni pozitive (vom face asta şi asta), ci unele negative (nu vom tăia salariile, nu vom da afară). Greu de crezut că s-ar putea obţine mai mult cu mai puţine eforturi.
În fapt, privit de la distanţă, scenariul acesta este unul banal, practicat de decenii de orice înjghebătură occidentală pusă pe fapte mari în ţările subdezvoltate. Aşa se vând arme în Africa subsahariană, aşa se exploatează zăcămintele Americii de Sud şi mâna de lucru a Asiei Pacifice. Nu cred că cei ce vin din afară cu intenţia unor astfel de afaceri ne tratează altfel decât – spre exemplu – Republica Centrafricană (cea a celebrului Jean Bedel Bokassa). Pentru ei e vorba de o ţară cu o “elită” politică aflată pe ultima treaptă a corupţiei, dispusă la orice – contra “comision” – şi care, rămânând pe loc, e interesată în ştergerea oricăror urme. La un calcul sumar, merită să le dai acesor oameni o sută de milioane ca să profiţi cât mai rapid de miliardul promis; acţionarii (anonimi) din marile oraşe ale lumii se vor şi te vor felicita. Ce rămâne în urmă, nu contează; tot aşa cum investitorii nu ştiau înainte de “afacere” ce e România, imediat ce vor pleca de aici (şi se vor orienta spre alte zări) vor uita tot ce-au ştiut, dacă s-au obosit să afle ceva. N-aş vrea ca lucrurile acestea să fie luate ca o vituperaţie anticapitalistă. Pur şi simplu consider că există mai multe tipuri de capital: nu mă îndoiesc că există şi cel investiţional, dar cred că pe la noi ajunge mai ales cel “volatil”. Poate-ar fi mai corect să spunem cel care se joacă tare, ca la jocurile de noroc: risc mare, dar şi câştig mare. Şi poate tocmai de aceea pe noi ne ocolesc marile investiţii de perspectivă: oamenii de afaceri serioşi se feresc instinctiv de piaţa extrem de fluctuantă a “tunurilor”, “ţepelor” şi “bulelor” de tot soiul. Sau, dacă – duşi de val – sunt dispuşi să rişte pe-o asemenea piaţă, atunci o vor măcar într-o ţară respectabilă, unde o oportună “infuzie de capital” în bănci le-ar permite să-şi recupereze cel puţin investiţia. Totuşi, nimic din acestea toate nu s-ar putea realiza fără acordul sau măcar pasivitatea populaţiei autohtone. Acesta e adevăratul atu al României pe harta afacerilor “cu risc ridicat”. Unde anume în lume i se poate explica poporului – ziua-n amiaza mare – că tocmai acele contracte care-l privesc în cea mai mare măsură şi care-i pun sub sechestru viitorul sunt “secretizate”? Unde i se poate spune – deschis şi fără nici un risc – că o “firmă” căreia i s-au încredinţat contracte de milioane şi care n-a făcut absolut nimic trebuie despăgubită cu alte zeci de milioane? Unde se mai află doar după decenii că au fost vândute (în avans şi pe nimic – cel puţin pentru bugetul de stat) resursele naturale? Unde mai poate un “investitor” dărâma şi construi în voie precum un mic Ceauşescu? Unde anume toate acestea sunt înghiţite de un întreg popor cu un amestec de resemnare, veselie şi scârbă care au ca ultim obiectiv 10 roni la pensie şi un nou reality-show? Şi, mai ales, şi de neconceput pentru străini, unde anume cei care fac – în văzul tuturor – aceste malversaţiuni sunt votaţi de cei care le trag ponoasele şase legislaturi la rând?! Până şi-n Africa subsahariană lucrurile se schimbă şi contractele trebuie renegociate; doar în România totul rămâne “cum ne-am înţeles”.
