Să nu uităm. Să nu uităm că Adrian Năstase este un condamnat penal. Un fost pușcăriaș. Un inamic al statului de drept. Când spune despre protestele împotriva tandemului ilegal dintre politicieni corupți și Gabriel Resources, compania care dorește să demareze exploatarea minieră de la Roșia Montană, că sunt ”mecanisme anti-sistem”, Adrian Năstase greșește grav și cu bună știință. Anti-sistem este orice gest penal. Protestele împotriva exploatării de la Roșia-Montană sunt manifestări pro-sistem. Pentru că ele militează pentru un sistem transparent, care funcționează în interesul celor pe care îl reprezintă.
În cadrul protestului de ieri seara, din București, au participat peste 10.000 de oameni. Sunt într-o mare de entuziasm. Mă bucur să observ că majoritatea celor care sunt acolo știu că este ceva putred în relația dintre politicieni și compania Gabriel Resources. Argumentele sunt cele care variază. Unii își legitimează prezența trimițând către nevoia de condamnare de pe poziții liberale a tot ceea ce amenință domnia legii și a statului de drept. Alții, participă cu mânie proletară, condamnând sistemul capitalist ticăloșit care permite astfel de situații abnorme. Mai sunt și cei confuzați, care, de exemplu, văd în democrație o formă de fascism.
Pe genul acesta de confuzie se bazează și Adrian Năstase atunci când spune că protestele sunt anti-sistem. O face cu lejeritatea celui care a știut să controleze, timp de 4 ani, până în 2004, orice gest de susținere a statului de drept. În fond, vorbim despre cel care a impus o cenzură a presei la fel de redutabilă precum modul în care Gabriel Resources a știut să cumpere presa românească prin intermediul contractelor de sponsorizare.
Mă uit în jurul meu. Sunt înconjurat de tineri. Media de vârstă e de 25-30 de ani. Adesea poți întâlni cu privirea copii purtați pe umeri sau în cărucioare. Mulți dintre participanți duc pe lângă ei câte o bicicletă, una dintre dovezile că românii învață să se miște inteligent. Mai inedită este, însă, prezența celor puțin mai în vârstă. Pentru prima oară văd cupluri care se țin cuminte de mână. Zâmbesc și trăiesc ceea ce se întâmplă prin fiecare por al pielii. Unii sunt însoțiți de prieteni. Au 50-60 de ani și respira viață. Cu toții mergem în ritmul instrumentelor improvizate de percuție. Ne îndreptăm spre Piața Victoriei, în fața Guvernului. Aproape toți știm că suntem acolo pentru a ne face auziți, pentru a sparge blocada mediatică.
Specialiștii din zona comunicării știu că atunci când ai o problemă, de cele mai multe ori este recomandabil să nu reacționezi. În felul acesta nu alimentezi discuția și aștepți ca opozanții să se obosească, publicul să se plictisească, indiferența să se instaleze. De cele mai multe ori funcționează. Dacă, totuși, nu se întâmplă acest lucru, ai la dispoziție alte două mari direcții de strategie discursivă: fie, dacă ești inteligent, îți asumi vina și promiți să te ocupi, să repari, să ameliorezi. O poți face sau poți amâna, lăsând timpul să își spună cuvântul. Fie, ești mai puțin înzestrat și încerci să îi discreditezi pe opozanți. Sunt situații în care abordarea dă roade. Însă nu funcționează niciodată pe termen lung. De cele mai multe ori se află. Este adevărat că, până atunci, scopul de business a fost atins. Adrian Năstase este primul care a trecut la pasul al doilea. A fost urmat de Ion Iliescu, artizanul mineriadelor, care a declarat că ”băieții din Piață, săracii, nu știu mare lucru”. Amândoi le dau și celorlalți semn că e timpul să reacționeze. Nu mai pot aștepta potolirea iureșului. Pentru că acesta, de fapt, crește. Adrian Năstase și Ion Iliescu au ales, totuși, să nu fie inteligenți. Le sugerează celorlalți strategia discursivă a discreditării. Mișcarea anti RMGC este un mecanism anti-sistem. Ceea ce, la o adică, poate legitima chiar și folosirea forței. Este Ponta pregătit pentru o altă mineriadă? Întreb acest lucru pentru că părinții săi politici par a-l pregăti pentru o astfel de abordare. Terenul violenței a fost pregătit de cel al discreditării ”golanilor” din Piața Universității.
Să nu uităm. Să ne amintim că, din partea lui Adrian Năstase, nu am mai avut parte de genul acesta de ieșire de la pierderea alegerilor din 2004. Până atunci, el apărea adesea în postura specialistului, a celui care este mai priceput, a celui care știe. Însă, de cele mai multe ori nu știa. Ci prindea idei din zbor. Sau era sfătuit. Din nefericire pentru el, atunci când greșea avea de suferit imaginea lui, nu cea a celor de la care se inspira. Brusc, Adrian Năstase pare a-și reintra în rolul de specialist. La fel cum, neașteptat, Ion Iliescu ține să ne arate că are priceperea rezolvării situaților de criză civică. Nu știu ce părere au cei care se ocupă de strategia de comunicare a USL și a PSD. Însă, declarațiile celor doi sunt gafe curate și aduc prejudicii de imagine celor doua organizații politice.
Am ajuns în Piața Universității. De aici ne îndreptăm spre Piața Obor. Numărul nostru s-a dublat. Scandarea ”ieșiți din casă, dacă vă pasă” pare a da roade. Se iese la geamuri și balcoane. Suntem înconjurați de blițuri. Suntem însoțiți de claxoane de susținere. Pe Ștefan cel Mare imaginea este impresionantă. Sunt la mijlocul massei de oameni și nu văd capetele acesteia. Sentimentul solidarității este copleșitor. Nu suntem singuri. Avem susținerea celorlalți care devin și ei membri ai protestului.
Politicienii nu s-au solidarizat. Raluca Turcan de la PDL are o atitudine mai de graba ambiguă. Avem doar două excepții clare. Monica Macovei, europarlamentar PDL, este în mod explicit împotriva exploatării de la Roșia Montană. În timp ce Theodor Paleologu este, mai degrabă, sigurul care s-a declarat a fi alături de protestatari. Însă, deocamdată, nu a reușit să reflecte imaginea nimănui. Pentru moment nu a reușit să reprezinte cererile protestatarilor la nivelul Parlamentului – ceea ce s-a văzut de curând, atunci când fără tact și discernământ Claudiu Crăciun i-a zbierat prin portavoce să părăsească protestul din Piața Universității. De asemenea, Theodor Paleologu, nu a reușit să coaguleze măcar un grup de presiune parlamentar care să reprezinte cererile celor care militează împotriva proiectului de la Roșia Montană. În rest, tânăra opoziție aflată în curs de formare nu își găsește încă vocea. Declarațiile publice sunt timide și nu reușesc să convingă de faptul că își doresc să penetreze embargoul mediatic. Opoziția nu este prezentă în stradă nici măcar la nivelul ironiilor. Practic, nu există.
