Vreau să aduc un omagiu, conștient fiind că obiceiul nu se mai poartă și că îmi asum riscul de a fi bruftuluit ante portas.

Petru DumitriuFoto: Arhiva personala

Prin urmare, dedic acest articol, cu admiraţie și respect, cercetătorilor români de la CERN care au contribuit la transcrierea viselor privind nașterea lumii, într-o pagină unică din istoria științei.

Am motive să cred că puțini dintre noi, chiar și cei cu o capacitate mai mare de a-și imagina abstractul, au înțeles pe de-a-ntregul semnificația experimentelor din acceleratorul de la CERN. Mă rog, nu-i pun la socoteală pe cei câțiva fericiți săraci cu duhul din politica noastră de la televizor care acum vreun an, au tras, e drept, fără să-și bată prea mult capul, concluzia fermă că acolo se pregătea sfârșitul lumii. Doar că în loc să se retragă la adăpost în caverne, au ținut musai să ne împărtășească convingerile pe micile ecrane spre deliciul intelectual al știristelor pătrunse de iminența catastrofei.

De fapt, la CERN se visează nu la sfârșitul ci la facerea lumii. Fizicienii de-acolo operează cu concepte și teorii care mai întâi sunt imaginate. Iar nouă, pentru a înțelege ceea ce nu putem înțelege, ni se oferă metafore.

Noi recunoaștem doar materia pe care o vedem cu ochiul liber, asta-i situația! Ei au vizualizat concepte inaccesibile simțurilor și inteligenței comune. Cărora, după ce le-au imaginat, să străduiesc să le demonstreze existența.

Am învățat la școală că atomul este cel mai mic și mai mic și, asemenea salariilor, nu mai poate fi tăiat. Mai apoi am admis că atomii au nuclee, formate din protoni și neutroni, în jurul cărora orbitează electroni. Noroc că am terminat liceul la timp, pentru că deja chestia asta cu protonii şi neutronii care se învârt de capul lor în interiorul nostru ne depășea!

Fizicienii particulelor au continuat să pătrundă tot mai adânc cu mintea în tainele materiei, imaginând invizibilii fotoni, fermioni, leptoni, gluoni, muoni și cu voia dvs., ultimii pe listă, bosoni.

După 48 de ani de cercetare, a venit și ziua în care bănuita existență a unuia dintre mititei – bosonul Higgs – a fost dovedită, grație acceleratorului de particule de la CERN.

Dar ce-a fost mai greu nu a trecut pentru că descoperirea trebuie explicată muritorilor de rând. Altfel, savanții cu premii Nobel la teșcherea ar vorbi singuri.

Metafora zidului spunea că materia este alcătuită din fermioni care sunt aidoma unor cărămizi. Iar bosonii sunt cei care îndeplinesc rolul de vectori sau mesageri și leagă cărămizile între ele precum un ciment.

Metafora zidului nu explica de ce particulele au masă. Acest neajuns avea să fie remediat prin ipoteza că orice spațiu este umplut cu un câmp, imaginat de Peter Higgs, așa cum între cei doi poli ai unui magnet sub formă de potcoavă se află un câmp magnetic. Particulele capătă masă de îndată ce interacționează cu câmpul lui Higgs.

Ideea câmpului lui Higgs a fost ilustrată cu metafora bazinului în care buretele scufundat capătă masă prin absorbția de apă.

Pentru bosonul Higgs s-a folosit și metafora zvonului: într-o încăpere cu invitați care o umplu în mod uniform cineva lansează un zvon. Invitații se apropie unii de alţii să-l asculte și, prin această asociere, formează mult dorita masă.

Presa a preluat metafora „particula lui Dumnezeu” care sugerează importanţa bosonului pentru explicarea originii Universului, inspirată de o glumă a lui Leon Lederman dintr-o carte cu titlul: The God Particle: If the Universe is the Answer, What is the Question? Dar să nu credeți că Lederman a scris culegeri de anecdote. Nicidecum, a luat Premiul Nobel pentru fizică pentru demonstrarea dublei structuri a leptonilor și descoperirea unui ăla micu’ de tot, un neutrino de muon.

Cu acest neutrino precis că situația v-a scăpat de sub control, așa că vă reproduc o poză cu particulele și împărțirea sarcinilor în lumea lor minusculă.

Toate acestea mă duc cu gândul la metafora (– ) minus infinitului. Fizicienii pleacă de la materia care se vede cu ochiul liber și ajung să facă demonstrații în subsolurile lui 10-18. Dar să nu uităm că cei care studiază minus infinitul particulelor sunt frați buni cu oamenii de știință care studiază cosmosul. Nu le este suficient să vadă soarele, luna, stelele și să se înfioare de frumusețea lor. Ei vor să ştie ce este dincolo de dincolo în spaţiul cosmic. Ne-au băgat în cap că galaxia noastră este doar una printre multe altele. Asta ar fi metafora (+) plus infinitului.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro