Cand aveam 20 de ani, in Londra, protestul era singura modalitate in care puteam participa la procesul politic din tara noastra. Da, era la moda sa protestezi. Da, era vorba de socializare. Da, exista un element de pericol care ne dadea fiori. Dar ne documentam. Stiam despre ce vorbeam. Statul palestinian? Da. Invatamant gratuit? Sigur. Decesele adolescentilor negri in custodia politiei? Ne vedem acolo. Bombardarea Afganistanului? Categoric. Irak? Ne intalnim la 10 dimineata in fata la Costa Coffee Boutique.
Ne-am obosit picioarele plimbandu-ne pe bulevardele dintre Piccadilly si Oxford Street sa ajungem la mitingul din Trafalgar Square – strazile deschise din Westminster erau panourile noastre, pagina noastra de start si status update-ul nostru.
A functionat? Luna trecuta Marea Britanie a votat sa nu bombardeze Siria – era vorba de vointa poporului englez, exprimata prin Parlament.
Primul Ministru David Cameron a declarat cu amaraciune: „M-am prins.” Marsul a inceput cu 12 ani in urma. Dar acum a ajuns la destinatie.
Insa, in anii 90, cel mai mare dusman al nostru nu era Tony Blair sau John Major, era cinismul.
Era atitudinea masei sterile, cu opiniile lor inradacinate – in primul rand, ca un protest nu schimba nimic si, in al doilea rand, ca tinerii sunt prea prosti ca sa aiba o opinie informata.
Aceasta reactie, care este exprimata prin modul in care se reflecta in media protestele impotriva minei de aur de la Rosia Montana, este evidenta in Romania.
Cei de varsta mijlocie se plang ca tinerii nu pot articula o idee. Ca nu stiu ce vor. Nu vor o dezbatere. Vor doar sa loveasca caldaramul cu niste sticle de plastic umplute cu pietre.
Cele mai multe dintre informatiile lor vin din modul in care evenimentul este incadrat de presa. Daca prezentarea unui eveniment este proasta, oamenii vor crede ca evenimentul e o prostie.
Toata lumea stie ca presa in Romania e absurda, insa acesta este cel mai bun exemplu – in prima zi a protestului, sute de oameni voiau sa isi exprime frustrarea fata de coruptia din guvern, tradare si minciuna.
Sareau si strigau slogane in Piata Universitatii.
Insa, imediat ce un tobosar bongo a aparut in multime, fiecare lentila, jurnalist si telefon cu camera s-a concentrat pe tobe, a filmat tobele si, in mod bizar, un prezentator TV si-a indreptat microfonul catre tamburul tobei. De ce? Sa-i ia un interviu? Sa ceara parerea tobelor cu privire la proiectul minier canadian in Muntii Apuseni? Cum? In Codul Morse?
Sunt altii care ii ataca pe tineri pentru ca sunt „naivi” daca cred ca capitalismul e de rau augur. Ei, bine, daca as avea si eu 22 de ani, as fi invatat din greu pentru o decada, nu as avea nicio perspectiva a unei slujbe pe termen lung si a sigurantei financiare, daca singura slujba platita ar insemna zi de lucru de 10-12 ore, daca cei mai in varsta m-ar angaja ca „intern” fara nici un fel de salariu, dar cu ceva hartuire sexuala la pachet, si eu as uri capitalismul.
Cei de varsta mijlocie sustin ca tinerii protestatari nu s-au maturizat. Tinerii (si prin ‚tineri’ nu ma refer la varsta din pasaport) replica ca nu-i adevarat, s-au maturizat, dar nu au imbatranit.
O alta critica la adresa protestatarilor este ca tinerii nu inteleg argumente economice. Si asta vine de la bogatii dintr-un studio TV, care ataca saracii din strada. Uite unde este argumentul! De cate ori exista o disparitate intre averi, exista un argument economic.
Tinerii sunt atacati pentru ca ei cred ca aceasta este o revolta care exista doar pe Facebook. Ca e o declaratie de moda, care nu are niciun fel de relevanta in afara unui ecran LCD.
Ceea ce e uimitor, insa, in legatura cu aceste proteste, e ca tinerii nu se uita la social media. Pe strazi oamenii nu isi trimit mesaje, nu fac poze, nu beau, nu verifica cate ‚like-uri’ primesc pozele lor pe Facebook.
Ei au renuntat la ecran pentru a lua parte in mod angajat si organizat la protest. Si-au lasat orgoliile acasa.
New media e doar un mod de a se aduna undeva. Da, sunt cativa care fac poze si filmeaza si beau niste bere, dar asta nu e o prioritate.
